Petrecerea continua!
Am ajuns in punctul in care nu mai numar zilele de cand n-am mai fumat. Asta si pentru ca ma oboseste sa tin cont de chestiuni care-mi umplu mintea inutil. Dar sunt oricum foarte putine. Zile, zic.
De mentionat, de tinut cont si de luat aminte:
- nevoia de nicotina sau chinul lipsei ei nu exista
- odata ce ai luat decizia ferma, cu dorinta aferenta de a te lasa, nu e absolut deloc complicat sa te lasi
Nu te doare nimic, nu suferi de absolut nimic. Exista doar o senzatie permanenta de foame, mai ales dimineata, asta si pentru ca timp de aproape 6 ani n-am mancat mic dejun, caci il inlocuiam cu 3 tigari si o cafea.
Si senzatia asta de foame/sete se repeta de-a lungul unei zile de mai multe ori. Merge stinsa cu morcovi si mere sau, pur si simplu, apa.
Acum, cu partea genetica sau de ce cred ca nu ma voi lasa niciodata de fumat cu adevarat.
Tata.
Dupa 33 de ani de fumat, tata s-a lasat, cu pachetul de tigari in buzunar, pe jumatate plin. Si n-a mai fumat niciodata, nici macar un fum. Acum, daca fumez 3 tigari la masa cu el, se enerveaza si se ridica.
Pe vremea cand fuma, era de departe, cel mai mare fumator pe care il stiu. Fuma tigara de la tigara, 24h/24. Numai in somn nu fuma, dormea insa putin si se trezea oricum si fuma si noaptea.
Minim 3 pachete pe zi. Si minim 2 litri de cafea. Are insa 26 de ani de cand s-a lasat.
El nu cred ca va mai fuma niciodata.
Eu nu stiu daca voi avea aceeasi tarie. Stiu doar ca acum, azi, pana una alta, sunt nefumatoare. Sau sunt un fumator ratat, caci am renuntat la unul din putinele lucruri la care eram foarte priceputa, aproape de perfectiune.
Ce e de mentionat e ca m-am mai lasat o data. Aproape 3 ani.
Aveam un om langa mine care s-a lasat cu o saptamana inaintea mea si s-a reapucat cu vreo 7 luni mai devreme. In astea 7 luni, ii mai aprindeam din cand in cand o tigara din dreapta.
Am revenit, si eu si el, la acest "obicei" netot. Dupa o decizie de cadere libera pe fundul oceanului, am cedat, am fost, citez, slaba.
Am coborat la parterul blocului comunist, la non stop, sa-mi cumpar un pachet de tigari.
A fost aproape de coma.
Apoi, tarziu, pe un balcon de firma de Dorobanti, doborata demult, m-am reapucat.
Si m-a tinut stoic pana pe noua a noua.
Zece zile mai tarziu, insumat, am mai fumat o juma de pachet.
Cred ca da, sunt in continuare slaba.
Asta pentru ca mi-am revazut un prieten drag cu care am decis ca se cade o tigara.
Sau pentru ca, desi am spus NU, am aprins o tigara pe un mal de mare, sa impart cu sarea de le 3 metri distanta, murdaria pe cale sa se curete din plamani.
Nu e deloc simplu, nu e deloc miraculos, nu e deloc revelator. E, insa, posibil.
Cu umanitatea acceptarii ca nu e, ma las in continuare si accept cu umilinta ca-s om, ca, in conformitate cu natura umana, sunt supusa tentatiei si ca, in ciuda profundei intelegeri a adictiei, ma voi mai apleca uneori asupra unei scrumiere.
Insotesc acest prilej cu inca unul, fara zahar.
Nu de tot. Moderat insa. Fara zahar voit. Rafinat.
Risc sa ma amarasc si mai tare, ki-asum riscul si trec cu si mai mult sarg pe mere. Si/sau miere.
Succesul nu e decat o infrangere asupra esecului.
Sau invers.
Depinde ce alegi sa alegi.
Imi iau ramas bun de la aceasta zi de miercuri incruntata, cu niste versuri pe care le-am reauzit recent si care ma nelinistesc de fiecare data:
Sunt asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cădere."" - Ana. fara mere.
