Niciun text, niciun hastag, nicio floare proaspat livrata la floraria din colt, nici macar cristalele colorate din rasetele de copii, imediat dupa o ploaie torentiala de vara nu imbunatatesc cu nimic boala asta ramasa fara diagnostic, trecuta prin filtrele cunoasterii mintilor luminate de medici dusi pe la toate conferintele.
E. Se aflta. Exista. Traieste. Creste.
Si e aproape de mal, ca un ultim val creat printre scurtele momente de luciditate placebo, facut mare de intinderea de apa, asa de mare, ca nimeni nu intelege ca e deja tarziu tare sa se mai scape intreg din calea lui.
Asta pentru ca ceea ce parea o furtuna obisnuita, care nu dadea semne amenintatoare in niciun fel intinderii line si clare de ape, era, in fapt, cel mai mare tsunami pe care lumea aia de pe mal avea sa-l cunoasca. Atat cat avea sa fi cunoscut pana atunci.
Caci frumusetea vietii traite in aparenta intrerupe.
Nu stim ca intinderea de uscat ce invita voluptuos la o fundatie, doua de ansamblu rezidential, cu parcare de invitati cu masini scumpe, blanuri opulente si mirosuri de esente tari, izvorate din sticle mici, e de fapt ce ramane in urma mareei.
Si ca, la un moment dat, valul se intoarce nestingherit sa-si repopuleze teritoriul. Si tot el, valul, vine sa spele, cu grija frizerlului, care netezeste atent marginile de par proaspat tuns, tot ce lasam in urma.
Suntem, de departe, pierduti in viata de care ne agatam cu atata disperare, scosi de pe calea corecta de aparenta unei existente trecute prin filtrele celolrlalti.
Nu ne mai imbracam cu hainele noastre, ne imbracam cu haine de la mall, netezim zi de zi cu grija aceeasi unifoma imbecila luata de la Zara.
Nu mai dormim, mancam, ne odihnim pe patul, in farfuria, pe canapelele noastre, ci ne alinam suferintele ale caror cauze suntem tot noi, pe patul de la Ikea, in farfuriile de la Ikea, pe canapeaua de la Ikea. Cu putin noroc, avem in spate si o curte cu mobilier de gradina de la Mobexpert.
Nu mai mancam mere, ne mananca ele pe noi, nu ne mai privim in ochi, facem un snapchat, nu ne mai pierdem in frumuseata umeda de curcubeu proaspat rasarit pe dupa ploaie, ii facem o poza cu care mai de care mai camere foto sau smartass phones, sa il postam pentru eternitatea efemerului derizoriu pe Facebook. De unde, ca nu-l postam degeaba, ne luam doze de drog autosintetizat de facere de bine, la fiecare like, love, share sau comment pe care il citim in graba, in bara de notificari bogat ornamentata de toate feisbucismele, whatsapparelile, pinteresturile si alte astfel de nonsensuri cu efect garantat.
Nu zic, n-ar fi mai bine sa substituim nefericirea intr-un pahar baut prea in plus, cu zoiae pe frunte, cazuti pierzaniei podelei din living, nici intr-o cutie consumata la limita sinuciderii de antridepresive. Sau? Oricum, suntem ajunsi demult, cu totii in pragul vietii.
Nu pragul mortii, nu ala al disperarii, nu pragul de sus al usii sunt problema zielele astea, ci ala al vietii. Pe care, in goana dupa tot ce au altii, l-am atins febril si de care ne-am impiedicat cu zgomot, in speranta surda ca-l putem trece.
Aud in juru-mi, normal pare-se si perfect natural, la fel de natural ca permanentu' mamei de dinainte de '89, tot mai des, despre cat de minunat e copilul unuia, cum o sa fie genial la vremea-i copilul altuia sau cat de important e sa te faci adult. Ba mai mult, pesemne nu-nteleg eu cum e sa iasa o viata din tine. Ce inteleg eu e, cu tot cu sirul lung de moralisme inoportune, ca nu-i buna mandria. Mai deloc. Ca e normal sa-ti iubesti copilul pana n-oi mai putea, ca e normal sa ti se para cel mai tare din parcare, ca-i de bun augur sa-ti devalizezi trairile numa' ca odrasla ta sa fie cea mai tare din parcare.
Dar ca e sanatos sa nu te spinteci si sa-ti scoti matele afara ca asta sa se intample. In plus, faci mizerie.
Si zona asta cu copiii e doar un exemplu si trebuie tratat ca atarele unui pamflet. Oricum, nu se vrea mai mult decat atat. Intelegerea mea asupra lumii e egala cu intelegerea unui sociopat pentru care toata proiectia de pe retina, odata deschisi ochii dimineata, nu e decat produsul mintii mele.
Si e draguta, are un user interface bun, isi face treaba si chiar cred ca frontend-ul mintii mele are o conversie bunicica.
Sunt, ca multi altii, singura la parinti. Si, tot ei, acesti multi altii vor intelege cele ce urmeaza. Nu cred catusi de putin ca lipsa unui frate sau o sora, sau a unui frate si o sora, doua, trei te face egoist.
Ca nu imparti nimic cu nimeni, ca nu ti se ia de la gura ca sa se dea la alta gura, ca nu porti blugii lu sor-ta mai mare, care, mai mare fiind, are mereu lucrurile alea noi. Si ca nu te vei lacomi mai incolo, ca n-ai fost supus chinului sa nu ti se cuvina tot.
Acum ceva ani, intr-o discutie de profilare psihologica, m-am trezit cu un diagnostic. Pentru care nu se prescrie reteta, se prescrie insa voluntariat, se recomanda gesturi altruiste si alte astfel de asemenea.
Narcisica, zice doamna doctor. Eu, clar narcisica, in interior rad cu gura pana la urechi ca da, sunt, n-am idoli, ca-mi place de mine suficient, nu ma simt inferioara, ca n-am avut cu cine ma compara acasa, pe jumatatea cealalta de pat, am avut camera mea, patul meu, biroul meu, televizorul meu si geamul meu de bloc comunist, de unde numai eu priveam ploaia din teiul ala mare mare, din spatele blocului.
Si numai eu fiind, fara doar si poate ca ai mei parinti au pacatuit si si-au schimonosit viata in fel si chip pentru minunatia de copil ca nimeni altul.
Ca nu-s, nici eu, nici tu la fel ca nimeni altul sau alta. Si mi-s om, pierdut in viata, cu pofte lumesti, la randu-mi la fel de cuprinsa de vria consumatorismului parazitar, izvorat din invidii puternic tehologizate, din bulimii televizate mai des ca Ceausescu in glorie sau din furii rosii, pe patru roti cu multi cai, toti care mai de care mai frumosi si mai inhamati la tras inainte. Inaintea tuturor astora de pe benzile alealalte toate.
"de ce consumati?
de pofta!"
