Pe alocuri, orasul de odinioara isi mai arata urmele si povestea maiestoasa, demult parasit insa si acoperit arhitectural de copaci, plante cataratoare si muschi.
Dupa un drum de multe sute de metri, timp in care i se asternea noaptea pe urme, ajunse pe aleea din spatele parcului, unde e un intuneric de-ti tiuie urechile. Ploua de jumatate de ora si pe jgheabul dintre bustenii de deasupra prapastiei trebuie sa se fi strans destule.
Iar a plouat cu arahide caramelizate si printre frunzele de trifoi e plin de zahar cristalizat.
La numarul 11 s-a mai mutat zilele trecute o carte. Dupa succesul de dupa lansare, cu noul statut de bestseller, a adunat suficienta energie, sa-si permita o casa in padure.
E drept, a si intrigat audienta cu povestea dintre filele ei, nimeni n-a mai amintit demult de bani.
Locuitorii padurii nu mai cunosc notiunea, orice achizitie e pe baza de energie.
Trecerea se produsese demult, atat de demult, incat doar in fostele centre de reconversie biologica mai existau loguri despre cum functiona societatea fostilor oameni, odata locuitori ai planetei.
La fel de mitice erau si povestile cu masini pe patru roti, folosite la transport sau masinarii cu aripi care, in ciuda simplicitatii gravitatiei, sfidau tot si brazdau cerul dintr-un loc in altul. Nenaturaletea unei societati profund avansate, gradul de tehnologizare si substitutia oricarei forme de manifestare umana erau pentru el un mister.
Studia societatea umana, in absolutul evolutiei ei de mai bine de sase sute de unitati energetice. Consumase echivalentul energetic a trei generatii pentru a documenta tot ce mai ramasese pe planeta.
Urmele energetice adanc gravate in peretii vechii cladirii a operei, mirosul de caine ud alergand prin trifoiul proaspat inflorit, zgomotele de copii pe biciclete si trotinete vesele, batutul mingei in asfaltul parcarii din fata sau sunetul orasului, bazaind alegoric pe cerul cenusiu de deasupra, prin care nu se mai zareau de prea multa vreme nici stele, nici luna, nici sori, erau familiare doar lui.
Manuscrisele din ansamblul rezidential de mesteceni, proaspat mutate acolo dupa revizuirea greutatii vibrationale a textelor, il priveau pe dupa copertile groase, cusute cu fir auriu si atent adapostite pe dupa brocarturile grele din geamul de plasma, susotind a mosc si a verbina una in prefata celeilalte, nestingherite de punctele holografice de lumina ce le strabat, spre a fi documentariate, cusaturile dese si stranse, ca niste corsete de secol 13, atent unduite pe siluetele nemaipomenite ale conteselor de la curtile regilor vremii.
***
Oboseala ii cuprinse fruntea si incruntarea sub picaturile de apa atent cazute pe degetele inclestate pe arma ii brazda ridat scrutarea de printre frunzisul des de langa lac.
Sub oglindirea neclintita, cu iz de podea din sarmanul Dionis, a celor sapte luni de pe cerul acelei planete, simte cum, cu suflarea intretaiata, i se apropie de grumaz gheara sufocanta de lostrita. O lasa sa-i intretaie oxigenul lichid care-n mod normal i-ar fi patrus prin branhii, isi inclesteaza degetele solzoase si reci pe manerul pustii, o strange la piept si apasa pe tragaciul care nu mai suporta demult amanare.
O crima.
Comisese prima crima, asa cum numai in arhivele unei lumi de odinioara mai existase.
Ii sangerau ideile, perfid, din interiorul cristalului proaspat implantat in spatele ochiului trei.
Nu-si luase cu el niciun cip cu antidot, care-ar fi putut neutraliza pana la uitare gustul sangelui scurs printre ganduri.
Si totul pentru ca alesese sa se intoarca. Tarziu pentru unii, cei mai multi, mult prea devreme pentru forta pur creatoare din maruntaiele planetei.
O lume obiectivizata, redusa la cartiere intregi de cani, scaune, saxofoane si piane, tablouri, borcane si caserole de plastic, papusi de plus si ceasuri, table de sah, mese, banci, palarii si toate alea multe traite secole de-a randul ca simple obiecte.
Amestecate prin tot oceanul verde, crescut viguros, incalcit si salbatic peste toate urmele de umanitate burlesca, inutila.
Undeva, aproape de punctul zero al vibratiei gravitationale, fara timp si spatiu, perfect armonizate cu forta dominant creatoare de zeu, mai erau insa cativa.
Cat sa incapa in curtea scolii primare dintr-o poveste provinciala cu oameni.
Oameni.
Ii pusese acolo efemer, fara un scop precis, deloc determinat, doar cat sa mai mangaie din cand in cand o mita prin palmele lor, sa guste un strugure zemos sau sa stranga intens in brate o dragoste.
Putra acum sa se intoarca acasa. Caci fusese plecat prea mult timp, asa mult, ca ei, oameni, uitati prin lume, singuri si dezorientati, invatasera sa-si unelteasca mizeria unui viitor inimaginabil. Atat de absurd, ca nici pentru el, in niciuna din proiectiile posibile, nu era o varianta de imaginat.
Ce era insa limpede, ce era demult iesit din ceata laptoasa de dincolo de tot, in nimic, era ca e venise vremea.
Nu-i fusese deloc greu sa curme o viata, informatia era stocata ancestral acolo, din timpuri care n-ar fi putut exista decat in amintirea lui.
Aduna cateva alune caramelizate de pe jgheabul potecii de dincolo de mal, se sterse perfid de sangele din gand, gest savurat pana la durere si-si infasura degetele strans in jurul ochilor.
In nimicul inturenicului asternut era toata lumina. A lui, a lor, a intregului.
Venise vremea.
Ce omisese, din valtoarea infinitului, a carui limita ii era la un punct distanta, era ea.
