Desi batea vantul, sufletul ii era neclintit. Nicio adiere nu-i tulbura gandurile. Si totul era nemiscat, timpul, oamenii, marea.
Ramasese singura pe-o barca, in nisip. Moale, soarele ii muta fumul de tigara alandala. In jur, ceilalti pareau sa fie galagiosi, se auzea si muzica de undeva din spate.
Fix, momentul in care ramasese tintuita nu se intamplase niciodata. Atingerea degetelor lui in par, goliciunea buzelor pe un umar auriu, o soapta "nu mai plec niciodata". O imbratisare veche de o mie de secole. Acolo era. Si se decisese sa nu mai plece niciodata. Caci cumva nimic nu era mai curat, mai autentic, mai stravechi decat el intr-un gand imprastiat peste tot.
Fara flori, fara ingenuncheri stinghere, fara public.
Era a lui, fusese mereu, impiedicata un timp de altii. Putea sa aleaga oricand sa fie acolo. Caci nimeni si nimic nu-i putea lua gandul, era al ei.
Desi soarele n-o mai privea de un timp, intinderea nesfarsita de ape tulburatoare o tintuia ca un drog, ca un om frumos pe care-l poti privi cu nesat cum doarme ore-n sir.
Buzele lui inca-i sopteau "iarta-ma". Pline. Intregi. Arse.
Gustul metalic al fumului din plamani. Mirosul de rugina si lemn ud, nisipul din ochi. Adierile imbacsite cu aburi. Pe scara din spatele salciei de pe mal, in port, o asteptau toate astea. Linistite. Ii erau la fel de familiare ca fiecare linie din palmele lui, ca fiecare urma de timp si viata de pe trupul lui, ca mirosul somnoros al pielii lui dimineata tarziu.
Era din nou copil, ea cu marea ei. Stiuse de la o prima strangere timida de mana ca el si ea sunt facuti din praful aceleiasi stele.
