Sa ne oprim din cand in cand. Sa privim inapoi.
Inapoi in trecut, inapoi in timp. Sa privim in urma. In jur. In fata. In ochi.
In tacere. Sa ascultam. Intotdeauna trecutul ne vorbeste in soapta despre azi, despre maine, despre un ceva din viitor care s-a mai intamplat deja, dar altfel.
Privitul asta inapoi s-ar putea sa aduca o data cu el lacrimi, zambete, amintiri minunate sau prea dureroase ca sa mai tinem ochii deschisi.
S-ar putea insa la fel de bine sa ne reaminteasca o lectie, sa ne reaminteasca de ce anumite lucruri au fost, de ce au ramas acolo, de ce ne-au chinuit sau ne-au construit mai oameni, ne-au invatat, ne-au calit sau ne-au facut sa radem in hohote.
Ma regasesc pricepandu-ma sa dau sfaturi. Altora. Ele, desi unele potrivite, altele ne la locul lor, nu mi se aplica si mie. Sau nu mi le aplic si mie. Si oprindu-ma putin in loc, si uitandu-ma un pic inapoi, rasfoind printre milioanele de cadre de viata, ma regasesc un alt om, un om care dac-ar fi stiut...Un om care folosea cuvinte mari, cuvinte rupte parca din cea mai profunda credinta, dintr-o suferinta ancestrala stransa toata la un loc si care-si gasise in mine un cuib.
Ma recitesc. Ma uimesc. Ma surprind. Ma bucur si ma intristez. Si toate pentru ca acum, dupa atata timp de mine, cu de toate pentru toti, stiu ca am trait. Si ce-am mai tratit. Cu obsesii. Cu probleme. Cu dorintele altora, cu visele altora, captiva.
Pentru ca le credeam a sti pe toate. Pentru ca traisem din orice cate putin, sau mai mult.
Pentru ca, asa ca un orb, am privit in intuneric prea mult timp, pentru ca mai apoi incet incet lumea sa-mi apara putin cate putin, alb negru, gri, si-apoi sa se coloreze in toate culorile universului.
Si toate culorile universului s-au concentrat intr-o propozitie. Una care avea sa schimbe tot. care-a spus mai mult decat toate vorbele lumii, mai mult ca toate expresiile vietii in orice forma a ei.
Because there was no world before YOU!
Si-apoi, intoarsa pe dos, scoasa afara, goala pusca, expusa unui nou univers, care avea sa se creeze o data cu mine, din explozia de mine nou, cand abia incep sa se aseze noile bucati de om ca sa-l formeze, cand abia incepi din nou sa mergi, sa vorbesti, sa scrii, sa scrii frumos, sa te placi, sa te faci frumos, asa cum n-ai mai fost niciodata, apoi, pentru ca esti stangaci si abia inveti cum e sa fii tu din nou si sa te lasi asa afara, gol, expus pentru ca simti ca e natural, corect si cum trebuie, sa strici tot.
Ca atata apucasei sa inveti.
Iarta-ma!
