Prima amintire, 6 luni mai tarziu.
O duminica, putin trecut de miezul noptii. N-avem decat un televizor Olt, model optzeci si. In scurtele pauze nocturne de mult iubitul conducator, in miez de noapte, cand, daca aveai noroc sa ai curent, vedeai in reluare o piesa de teatru, un Benny Hill sau vreun serial englezesc, cu tot cu umorul de rigoare.
Nu dormea nimeni, ca un facut, aveam un motan pe care-l chema Dunguta, cu care ma jucam v-ati ascunselea prin casa.
Si Dunguta era cocotat pe o vitrina plina cu bibelouri, gudurandu-se pe langa o statuie replica a celebrei Venus din Milo. Aia fara maini.
Primul semn de neliniste s-a strecurat pe langa mine, grabit, in sufletul mamei, cand minunatia de statuie s-a pravalit greoi pe parchet, ramanand si fara cap. O dojeneala aruncata in directia lui Dunguta parea sa fi dres macaroana. Numai ca macaroana a continuat sa se zgaltaie. Si pe langa pana de curand maiestuoasa Venus, au inceput sa se pravaleasca zgomotos si alte bibelouri, sticle, pahare.
Era cutremur, primul meu cutremur. Prima neliniste neinteleasa. Dupa, aveam tarziu sa aflu de cutremurul din '77, toata lumea se lua in brate intre bancile de la scara blocului, unde 'nea Gheorghe, vecinul de la 3, coborase cu lacrimi pe obraji si cu izmenele in vine. August 31.
Dupa seara asta de toata groaza de film de Hitchcock, reintorsi timid intre recent zguduitii pereti ai apartamentului de la 1, ai mei, cu sufletul tras, au scos un teanc mare, mare de fotografii.
Aveam putin peste 3 ani.
Si pentru fiecare poza care ajungea intre degetele mele de copil, mama sau tata aveau sa-mi explice cine, ce, cand si de ce. Mirarea lor de oameni mari si proaspat ciufuliti de viata e inca si cea mai mare mirare a mea. Dintre sutele de poze imprastiate in mijlocul patului, am ridicat una, imprimata pe o hartie groasa si usor rugoasa, cu marginile dantelate si cu urme de timp asternute peste-i, am intrins-o catre nu stiu cine in aer, si-am soptit cu glas de copil care n-a stalcit un cuvant in viata lui: "bunicu'".
Bunicu' pe care nu-l vazusem decat o singura data in viata mea, la 6 luni, dupa botez, cand a fost prima si ultima oara cand m-a tinut in brate. Dupa care s-a stins. Ion Creanga, prima mea amintire.
7 luni mai tarziu. Bucuresti, 1987. Nelinistea mersului cu metroul pana la Unirii, unde m-am plimbat, tinuta de mana lui tata, pe marginea fantanilor de pe Bulevardul Unirii. Tot atunci le-am spus alor mei ca eu cand ma fac mare vreau sa fiu vocea de la metrou.
O alta dupa-amiaza cu soare de vara priponit de umbrele de copaci pe asfalt. Proabil vreo 5 ani de viata trecuti peste mine. Aveam o trotineta rosie, cu o roata mare cu buline in fata, din tabla. Fara frane. In spatele blocului alor mei, o panta generoasa brazda, neasfaltata la vremea aia, sarmele de rufe intinse pe lungimea gardului spitalului municipal.
Mama vorbea de-ale femeilor pre-decembriste cu o vecina. Moment oportun sa dau frau liber lipsei de frane pe panta de mai sus. Dupa vreo 20 de metri de "prins viteza", mi-am proptit soimieristic roata intr-un bolovan. M-am trezit cu fata infipta in pietrisul marunt de sub mine, cu o bucata de piata atent implantata in frunte.
Nelinisti. Sange de copil mic siroind pe frunte, alegari de maraton pana acasa, curatat sange, mers la spital, curatat rana. Am avut pana tarziu un chist parastudiat radiografic in frunte. Acum e doar o amintire si-un semn. Insa inca visez uneori ca ma prabusesc de sus pe o alee plina cu pietris.
Obisnuiam sa-mi petrec verile la nasii mei, la mare. Uneori ramaneam cu nemiluita la ei. Alteori plecam dimineata si ne intorceam seara. N-am putut pana foarte tarziu sa dorm in alt pat decat al meu de acasa. Acasa la ai mei am avut mereu camera mea. Si din linistea dormitorului cu vedere la "padurea" de castani din spatele blocului, auzeam dimineata devreme tare suieratul trenurilor din gara. Pana la gara mergi lejer 20 de minute cu masina. Insa, de acolo de sus, unde-i cocotat blocul alor mei, in linistea tiuitoare de 4 dimineata, auzeam trenurile scrasnind din dinti, pe sine.
Nelinistea zgomotului trenului care pleaca din gara, dimineata devreme, pana in rasarit.
Si-n diminetile alea de mers la mare, cu trenul, nelinistea asta somnoroasa, cu chiul si vaiul trezitului moale si cald, era buna. Mirosea a mare. Inca miroase.
La gradinita nu mi-a placut niciodata. Ma durea stomacul in fiecare dimineata, imi venea sa plang si sa ma intorc inapoi la caldura. Caldura unui cuib. Fugeam de la gradinita ori de cate ori aveam ocazia, oamenii aia imi pareau schimonositi, rai si urati. Mi-era tare drag sa stau inchisa la mine in camera si sa citesc din sutele de carti ale bibliotecii din oras. N-aveam nevoie decat de mine, de carti si de muzica de viniluri vechi si prafuite. Aveam prieteni putini, caci copiii mi se pareau prosti si plictisitori.
Am avut insa cei mai faini profesori. Iar invatatoarea din 1-4 era cea mai frumoasa invatatoare din lume. O doamna inalta, zvelta ca o gazela si cu cei mai verzi ochi dintre ochii verzi pe care ii stiam eu.
Clasa intai. Curtea scolii bazaia a chicoteli, a staniol de flori si a emotie de puiuti crescuti prea repede. Mama avea obiceiul sa ma imbrace in cele mai neinspirate, demne de capatat haine.
Aratam fie a baietoi cu haine ramase de la frate-su mai mare, fie a babuta imbrobodita pentru drumul pana la fantana, iarna, in mijlocul satului. In prima zi de scoala insa, aveam uniforma. Si, pe sub uniforma, din piept, imi batea inima a neliniste, nelinistea aia de cu un an inainte, din decembrie, cand n-am avut voie la serbare, fiindca erau tancuri pe strazi.
8 ani. Prima tabara. Am plans in hohote, tinand-o pe Denisia in brate, in patul de cazarma nefericita, din fier, de la geamul taberei din Busteni. Si tot cu pete de lacrimi am intins si cerneala de pe vederea pe care urma sa o trimitem prin posta acasa, cu speranta ca va ajunge inaintea noastra la destinatie.
Separarea de parinti, distanta de nemasurat pana acasa, facusem 6 ore cu trenul personal, noaptea, necunoscutul, toate strecurau in suflet, cu grija unui ceasornicar, neliniste.
11 ani. O toamna rece si zgribulita a dus-o pe bunica departe. De tot. Suferinta de pe chipul mamei, care parea sa se stinga si ea incet, lacrimile care nu-i mai conteneau si neomul de dupa privirea ratacita, toate straine de mine, mi-au prilejuit doua saptamani de schimbare abrupta.
Pisica de atunci era singurul motiv pentru care mama mai trecea pe acasa. Eu? locuiam la vecina de la parter.
Imi faceam temele cuminte, neintelegand de ce nu pot sa urc si sa fac asta acasa, al mine in camera, care era chiar deasupra. Si sa mangai pisica. Nelinisti. De atunci, mi-e foarte greu sa mai simt miros de tamaie si sa mai vad oameni in doliu.
***
Cea mai mare neliniste e singuratatea. Va urma.
