Infipt bine in radacini, dincolo de geam, teiul din spatele blocului fremata narcotic a liniste.
Pe langa canapea, se scurgea alene o adiere dulce de gogosi calde, presarate atent cu zahar vanilat.
Nicaieri nu era mai dulce somnul, ca intre asternuturile de amiaza, vara, cu tors de pisica lenesa si framantat de labute. Printre vise, parea sa se fi strecurat o mangaiere de fire de iarba proaspata, ca atunci cand adormi pe o pajiste, sub un stejar. si adie un pic vantul. Numai ca, trezita de insistenta gadilata de obraz, cu un gest, am aruncat undeva nedefinit pe cearsaful albastru, un paianjen mare si verde.
Nu-mi fusese niciodata frica de gandaci, reptile sau alte asemenea vietati de speriat. Insa gadilatul de picioruse subtiri si verzi de pe piele avea sa ramana adanc plantat intr-un colt de minte. Mi-a fost pentru prima data frica de un paianjen.
N-am mai dormit niciodata dupa-amiaza in canapeaua din sufragerie. Cumva, mi se parea ca la mine in camera n-au cum sa ajunga paianjenii aia cruzi de tei.
Am mai zis si-n trecut. Ma repet, deci. Nu-mi plac deloc, deloc schimbarile. Le imbratisez, in masura in care sunt alegeri coerente, constiente si atent calculate. Nu-mi plac insa schimbarile majore, mi-a fost intotdeauna greu sa aleg sa schimb ceva cu impact major. Am fost insa pe muchia multor schimbari abrupte, dure si bruste. Si nicaieri nu-i mare mare frica decat in necunoscutul de dincolo de ele.
Aveam insa sa trec printr-o prima schimbare majora, de la scoala la liceu. Si, desi stiam ca aia cativa, putini de altfel, prieteni de o intreaga copilarie, aveau sa-mi fie aproape, ma ingrozea cu durere de stomac si de gol ideea de liceu.
Alti profesori, alti colegi, alt drum pana la scoala. Alte scaune, alt etaj, alta cladire. Dar, pentru ca firescul continuitatii demersului de adoptie a maturitatii era liceul, am pasit in prima zi de scoala, in curtea liceului, pe langa care proaspat inaugurata catedrala a neamului parea magazin mixt de cartier.
Si stii din anii de gimnaziu ca prima zi de scoala e cu careu, cu flori, cu ochi verzi si cu colegi vii, bronzati de trei luni de vara. Ei bine, nu si prima mea zi de liceu. In afara de cativa elevi din, probabil, clasele mai mari, care trageau furisati pe dupa tufe din cate o tigara postita, de un caine ratacit, de frunzele ingalbenite de vreme cazute aleator sub propria stingere, in curtea liceului nu mai era nimeni.
Stiam ca urma sa ne gasim cu totii, oricine ar fi fost acesti "toti", intr-o clasa de la etajul unu, de langa cancelarie.
Am urcat timid cele 17 trepte care desparteau parterul de etaj, am mers toata lungimea holului dintre mine si prima ora si m-am simtit ca in visele alea bizare, in care, desi e musai, nu poti sa fugi.
Aveam in piept, in loc de inima un tobosar care primise un set nou de tobe si care parea sa nu mai fi cantat de-o viata. Ajunsa in fata clasei mele, am batut in semn de retragere in usa.
De dincolo nu s-a auzit pentru o buna vreme nimic. Frica imi tiuia si mai tare in urechi si instinctual, as fi vrut sa o iau la sanatoasa si sa nu ma mai intorc niciodata. Dupa un rastimp in care mi-am tinut respiratia, doar-doar s-o sinchisi cineva sa raspunda, de dincolo, din spatele usii de pal albastru s-a strecurat pana in rinichi o voce: "Deah!". Am deschis cu inclestari de maxilar si transpiratie rece in palme, am pasit cu jumatate de gura dincolo de prag si-am schelalait un "Buna dimineata". Ceasul arata calculat 7:05.
Da-ul sictirit de mai devreme avea acum o figura, par lung, inceput de chelie, barba si mustata si o haina din "puf de piersica" neagra, plina de praf de creta pe maneci. Si cele mai frumoase buze din istorie. Era profu' de mate. "Cum te numesti? Silabisit, mi-am declinat identitatea in fata a 26 de copii cu ranjete perfide. "Te-ai uitat la ceas?" Ma uitasem, cert e ca, in ciuda luciditatii unui raspuns simplu, mi-am cerut, printre lacrimile ce conteneau sa cada, agatate de gene, scuze pentru intarziere.
"Scuzele sa le tii pentru matale, ora a inceput la fix. Te poftesc afara."
Si acum, daca intarzii 5 minute la birou, si intarzii des, ca si terapie a traumei, revin acelasi tobosar in piept si aceeasi durere de stomac. De frica.
Sunt un om dezordonat si egoist, mi-e frica de esec, pentru ca n-am fost niciodata obisnuita cu el. Am fost un copil care avea note bune, desena frumos, scria si mai frumos si caruia ii placea foarte tare sa tina minte tot ce incapea la el in minte.
Scrisul mi-a fost intotdeauna la fel de drag si de ajutor ca si matematica. Printr-a zecea, profu' de romana, cu care eram foarte buna prietena si de care am fost, fara indoiala, indragostita, mi-a propus sa scriu in revista liceului. N-am vrut. Mi-era frica de ce-o sa spuna lumea. "R, lasa vrajeala, adu tu caietul ala de-l tii secret si-ti fac eu niste corecturi." Si l-am adus. Un caiet studentesc cu coperti cartonate si foi veline, in care aveam stranse texte si versuri cat sa publici o carte. Si l-am primit inapoi dupa aproape doua saptamani, timp in care mi-a fost frica sa-l cer de teama ca profu' uitase complet de el.
Si profu' avea obiceiul sa fluiere dupa mine pe holurile liceului, cam ca pe santier asa.
"R, treci incoa'!" Dupa trei ore la barul din colt, imbuibata cu fum de tigara, caci M fuma foarte mult, m-am intors cu caietul sangerand de toate corecturile pe text. Nu m-am intors singura, ci cu el alaturi, cu frica lasata pe o masa de bar, pe fundul unei cesti golite de cafea. "Noade"
Din ziua aia, cu acelasi tobosar in piept, am stiut ca pot orice. Si ca frica e in fapt una din otravurile cele mai tari. Ca depinde doar ce alegi sa faci in fata fricii. Sa fugi sau sa lupti.
Si tobosarul asta apare ori de cate ori mai gust o picatura din licoarea asta dementa numita frica.
Mi-e frica de multe. Mi-e frica sa depasesc alte masini in trafic, caci mi se deruleaza in minte filmul unui accident, mi-e frica de inaltime, caci odata, demult, s-a oprit curentul cand eu eram intr-o roata ferris, sus de tot, agatata in golul din cabina, mi-e frica de intinderi mari de apa, caci odata m-am trezit inconjurata de toata marea, nestiind sa inot, mi-e frica de "trebuie sa vorbim", mi-e frica de intuneric, de fulgere si de macarale, de caini si de ace. Mi-e frica de spatii inguste si de lanuri de porumb.
Mi-e frica de durere, de paduri si de noapte. Mi-e frica de absenta lui, de lipsa de curaj, de lasitate si de prosti. Mi-e frica de nelinistea dinaintea furtunii.
Pe toate fricile astea le-am capatat traind. Si pe toate le infrunt traindu-le. Cu tot cu tobosarul care salasluieste la mine-n piept si care-si repeta stoic partitura in rezonanta cavitatii mele toracice, de fiecare data cand imi e frica.
Si cel mai frica mi-e ca intr-o zi se va face liniste in sala lui de repetitii, ca-ntr-o zi nu-mi va mai fi frica.
