Stalpul

Undeva, in linistea caselor aliniate corect, pe marginea unui drum nou, cu sperante de suflete tinere plimbandu se tacit pe trotuarul inghetat de vreme, astepta linistit. Vazuse cu un an in urma ca mai sunt si altii ca el. Trezit parca dintr un vis lung, selenar, statea acum calm si tacut, invaluit in ceata, gandindu se cum sa faca mai departe.
Nu fusese niciodata diferit, stia ca o data cu luna care se incapatana sa tot rasara seara de seara, avea sa se trezeasca si el.
Cat era ziua de lunga, in cupolele translucide din cele doua capete se formau imagini, peisaje noi cu fiecare unghi.
De vis a vis, o camera foto amatoare ii tot facea cu ochiul. Se obisnuise sa fie mereu la fel, el si toti ceilalti.
Craciunul asta primise straie noi. Asa se cuvenea de fiecare Craciun, urma anul nou si avea sa fie iar in competitie cu toate artificiile de pe cer. Artificiile insa erau pentru el ca mustele de mai. Luna insa, mereu prezenta. Si ea se stingea si se aprindea in acelasi timp cu el.
Si cu toata podoaba lui festiva, nu putea concura cu EA. Plus ca mai erau si ceilalti, impodobiti la fel, treziti la aceeasi ora, uniform.
De vreo cateva zile insa, sta treaz tot timpul. De cand nu mai doarme ziua, stie ca luna e palida pe langa soare, ca el nu va straluci niciodata asa, ca becurile lui reci, alternative, se vor stinge candva.
Intre timp, el, stalpul, se incapataneaza sa stea treaz zi si noapte.