noi, extraterestrii

Urc treptele de pe lateralul blocului de vis-a-vis de cel in care imi amintesc ca locuiesc ai mei. Marginea de beton a balustradei e la fel de scorojita si de inegal afectata de timp.
Undeva la un etaj, deasupra fostei librarii de la mezanin, deschid o usa care ma invita intr-un vestibul intunecat, cu dese umbre albastre.

In fata, o alta usa intredeschisa lasa sa se vada ceea ce pare a fi un dormitor. Tot ce contine e un pat imens, foarte curat, deloc primitor si intens luminat de albastrul digital din podea.
Asternuturile sunt gri-inchis, intr-un fel de ton cu draperiile ample, care blocheaza avid orice urma de lumina naturala.
Pe peretele opus, o usa inalta de sticla, vadit neactionabila, da catre ce se intrezareste a fi un balcon. Dincolo de sticla perfect stearsa, se vede timid un peisaj din alta lume.

Desi nu-mi amintesc sa fi urcat mai mult de trei, patru etaje, geamul incaperii imi sa senzatia de foarte sus, de etaj 40 sau chiar mai sus. Undeva mult deasupra, cumva plutitor, antigravitational, in cer.

Langa usa fara manere si fara realitatea secolului meu, intr-o nisa in perete e ceva ce seamana cu un semineu. Negru, lucios, cu un fel de cifru, sau mai degraba cu un fel de actionare manuala printr-o fanta ciudata, si cu un ecran perfect plat. Fara nicio urma de praf sau de degete.

Adorm pe latura de langa draperii a patului, langa mama. Parea sa fi fost acolo tot timpul, fara ca eu sa o fi remarcat.
Ma trezesc buimaca, cu un chip incetosat aplecat asupra mea, care imi sopteste atent si repetat sa deschid ochii.
Incerc. E insa foarte greu, ma simt intr-o paralizie, nu ma pot misca. Il aud insa, fac un efort si paralizia trece repede. Acum il vad clar, e cret, creol si foarte inalt.
Vocea calda ma aduce repede inapoi in constient si ma trezesc. Amorteala din fiecare particula de corp imi aminteste aievea o secventa de acum multi ani, dintr-un pat suprapus, secveta de tintuire la 50 cm de tavan.

Chipul creol si cret, inalt si linistit tasta ceva ce parea a fi cod sau comnezi in consola de comanda a unei nave, direct pe ecranul semineului, cu palma mainii stangi infipta in fanta de acces.
Clipe mai tarziu, se ridica de langa ecran si se indreapta catre mine cu o seriga. Calm, imi explica cum ca trebuie sa dorm, caci virusul nu poate afecta subiectii in subconstient.
Ma supun, nu simt intepatura, neexplicabil am incredere in el mai mare decat in propria-mi ratiune.

Dupa ce inteleg ca doar eu m-am trezit si ca pe mama o lasam acolo, pentru propria-i protectie, ma ridic si iesim din incapere pe usa balconului. Fara niciun sentiment de grija sau de abandon.

Afara, privesc nenatural, inmarmurita, un peisaj apocaliptic. Suntem undeva foarte sus, untr-o cladire ce pare sa leviteze deasupra unei planete noi, altfel, alta decat Pamantul. Campuri cu relief perfect desenat, terasat milimetric, acoperite cu gazon taiat impecabil, se intind cat pot cuprinde vizual. In mod bizar, imi aminteste de o priveliste de depresiune, care se intinde sub priviri de undeva dintr-un anume loc, pe Transfagarasan. Ce lipseste in mod clar e soarele. Pe cer, in jur, e plin de stele si planete mai mari sau mai mici, dimensionate asa probabil din cauza distantei. Inteleg c-am plecat demult de pe Pamant, caci acolo se stinsese soarele.

Si desi peisajul e perfect, delimitat, curat, fara cusur, simt o aversiune, un fel de ostilitate, ca atunci cand esti in vizita la rude si stii ca nu esti binevenit si c-ar fi bine sa pleci mai repede de acolo. 
Nu mai suntem doar noi, chipul cret, inalt si creol e literalmente umbra mea. Inteleg ca scopul existentei lui e sa ma protejeze pe mine. Si nu cer explicatii. Cumva, e totul foarte clar, intrebarile fiind de prisos. Imi explica mie si celorlalti, pe care nu mi-i mai amintesc, ca putem sa coboram pe terasele campului de jos in zbor. Si ca aici zborul e mult mai sigur si mai facil ca pe Pamant. Ca nu ne vom pierde la un moment dat in cadere libera.
Abia astept sa zbor! N-am mai visat demult ca zbor, si de data asta pot s-o fac fara efort, fara teama constiintei ca dupa doar cateva clipe de plutire o sa cad necontrolat.

Am rau de inaltime, mi-e teama de spatii stramte sau mult prea ample. De exemplu, intinderile nesfarsite de apa ma ametesc, imi inmoaie genunchii si-mi dau o stare de rau de la stomac.
Inchid ochii o secunda si ma arunc in gol. Zborul e la fel ca al unei pasari, stiu insa ca aici nu exista pasari. Pot sa ma joc cu schimbatul directiei, pot sa planez, pot sa ma abandonez in inalt si, mai apoi sa pic de sus, ca atunci cand opreste Jurgis motorul avionului lui mic si-l lasa sa cada.
Ne jucam asa pret de cateva sute de metri de vazduh. E un fel de Quidditch fara Quaffles, Bludgers sau Golden Snitch.
Brusc, creolul meu cret si inalt, cu aceeasi voce calma si joasa, ne avertizeaza c-ar fi momentul sa coboram. Atragem atentia.

Cui?

Deodata, peisajul de jos se schimba brusc, din verdele imens al cercului din mijlocul campului, cerc care pare mare cat Dobrogea, rasare neagra, mata, impecabila, la fel ca ecranul semineului de mai devreme din camera albastra, o nava. E circulara, arata ca un disc taiat fara cusur, disc pe trei nivele.
Pe primul nivel are ceea ce par niste propulsoare, pe care imi da senzatia ca tocmai le-a pornit. Pe al doilea nivel are, la intervale regulate, niste lumini imense, nenaturale ochiului meu, lumini care par alimentate cu un soi de lichid albastru, la fel ca lumina din podeaua de mai devreme. Luminile astea se aprind si se sting dupa o muzica pe care nu o aude nimeni.
Pe ultimul nivel, unde imi imaginez un fel de centru de control, un alt cerc alimentat cu acelasi albastru, se roteste cu o viteza si un ritm greu de perceput cu ochiul liber. Ce devine evident e ca miscarile pe care le face sunt direct legate de miscarile noastre. Ne urmareste. Eu i-am atras atentia.

Nu inteleg pericolul, inteleg insa ca e un vis, nu vreau sa se termine, din curiozitatea desfasurarii actiunii. NU inteleg pericolul, pentru ca nu eu trebuie sa-l inteleg. Ci creolul meu cret, care-mi apare izbitor de asemanator cu un unsullied.



"The unsullied are not men. Death means nothing to them"

Alarma telefonului suna picurat, ma trezesc, ma doare corpul fara niciun efort. Sarut o tampla pe care o invelesc cu grija, in liniste si merg sa-mi spal noaptea de pe obraji.

Zborul ramane.