Viata e controlata uniform si instinctiv de frica. Frica e autentica, traieste, e carnala. Si ne insoteste pe toti, mereu. E o constanta a vietii.
Necunoscutul, intunericul, schimbarea, toate astea ne alimenteaza si ne intretin frica. Si toate trairile de care suntem in stare au la baza frica.
Tot ea ne umbreste mintea, uneori o intuneca, e mai presus de ratiune si ne transforma sau ne simplifica inapoi la animalul din noi. Singurul de altfel care stie ca e singur. Singur nu solitar. Solitudinea e un triumf, singuratatea e o infrangere.
Am cunoscut-o demult, pe o strada marginita de castani infloriti, printr-o prietena de-ale ei, suferinta. Era inalta, slaba, osoasa si cu parul lung, negru si drept. Vorbea rar, intelept si fuma mult. Era insomniaca din copilarie. Avea niste cearcane adanci care se vedeau usor din spatele ochelarilor cu rame groase si verzi. Ne-am apropiat usor, aveam multe in comun. Petreceam ore lungi citind carti greoaie, adunand citate si apoi discutand aprins, inconjurate de fum de tigara.
Prietena ei, suferinta era insa mult mai distanta, desi am rezonat la un moment dat. Posesiva, obsedata, cu multe frustrari si chinuita tot timpul de multe ganduri, suferinta era altfel. O tipa scunda, cu o piele perfecta, mereu machiata excesiv si un pic plinuta, dar voluptoasa, era mai mereu cu chef de vorba, sacaitoare. Ii placeau vinul rosu si cartile siropoase, psihologia inversa. Si desi n-am fost niciodata cele mai bune prietene, reapare din cand in cand, de dragul vremurilor trecute. Uneori prezenta ei te face sa-ti amintesti ca traiesti. E insa o prezenta abrupta, acuta.
Iar dupa ce le cunosti pe ele, dupa ce petreceti nopti albe impreuna, fara vreun preaviz, se decid sa plece. Ies insa pe o usa care nu se inchide niciodata. Usa pe care ai intrat in propria-ti viata, undeva demult, cand ea te tinea de mana, insotindu-ti fiecare pas. Iar ea, frica, femeia-copil, cu chip androgin, vesnic tanar, cu ochi mari si sclipitori,, blonda si rece, ea te va insoti vesnic. Pana cand, intr-o buna zi, le vei revedea iar, prin ochi obositi si maturi, cu sufletul trecut si pielea brazdata de riduri. Ziua in care vei pasi din nou pe usa vesnic deschisa, cu ele de mana, de data asta sovaind nu pentru ca drumul e necunoscut, ci pentru ca il stii prea bine ca sa vrei sa o iei iar pe acolo. Si, asa cum demult ai decis sa intri, acum vei iesi. Afara din propria-ti viata, singur, suferind si chinuit de frica.
Pentru qu'en fin de compte e tot ce ramane. Singuratate, suferinta, frica.
