#REF!

de ce ne tinem de mana?

cum faci sa dai afara dinautrul ala afundat, vizibil dureros ce doare

daca oamenii ar sti cat rau fac, sau mai degraba dac-ar simti, cumva, in loc de cuvinte, niste taieturi cu adancime si intensitate diferite, fiecare cuvant zis, cam cat si cum si-ar dramui maruntaiele inainte sa le scoata afara?

  s-a mai zis, insa repetitia cumva functioneaza, mai in orice
  e ca fumatul
  te lasi pana nu te mai lasi
  sau te lasi ca Twain
 
  scena 1:  aia cu tipa mutata in 3 zile

e sambata dimineata devreme, a mai trecut peste tine o saptamana, te-ai grabit si de data asta spre sambata si duminica, de parca alea doua zile sunt singurele care-ti permit sa traiesti

te trezesti, te uiti in pachet, mai ai o tigara
te gandesti c-o lasi acolo si faci o baie lunga, spre continuarea somnului insuficient aprofundat in noaptea care tocmai s-a incheiat

lasi usa baii deschisa si asculti tacut apa care curge spre umplerea cazii, gandindu-te ca-i propice, totusi, sa consumi fumul inainte de

suna telefonul insistent, raspunzi, nu simti ziua asta cum trebuie, faci o eschiva pur verbala, ca-ti permite inca somnolenta din tonalitatea vocii, si-nchizi scurt

desi nu-ti ia mai mult de zece minute, savurat, sa termini tigara, cursul apei iti aminteste ca e sambata dimineata si ca s-ar putea sa-ti trezesti vecinii prematur, cu o ploaie calda din tavan

inchizi robinetul si te scufunzi in tihna, cu ochii larg inchisi, pe sunet de trompeta cantata incet, nebarbateste, asa cum trebuie

iti imparti ziua in intervale, unele galagioase, altele tacute

bei cafeaua pe o banca la soare, faci oamenii sa rada, caci rasul e, pe langa imbratisarile alea bune, pe langa sarut si mangaiatul pe crestet, cea mai buna terapie

oamenii iti multumesc, te asteapta si maine sa-ti bei cafeaua cu povesti scornite din adevaruri amintite, de demult

pleci, e tarziu

te intorci acasa, bagi cheia in usa si constati cu o oarecare mirare trasa un pic de par spre nervozitate, ca nu intra

nu bagi de seama ca butucul, clanta si pana si usa nu mai arata la fel

nu bagi de seama ca-ti adie prin minte ingrijorarea ca privitul cerului de noaptea trecuta s-ar putea sa te fi tintuit in lume putin prea multe ore in plus

cauti o justificare rationala a nepotrivirii nefiresti a cheii in gaura, bati la usa intr-un final si speri, irational, locuiesti singura, ca o voce iti va raspunde de dincolo, conversational explicativ, de ce mortii ma-sii stai neputincioasa in fata usii casei tale

cobori cele 6 etaje pe scari, treptele mai consuma din durerea nervoasa de stomac, ajungi in fata usii administratorului si suni timid

de dincolo se aude un latrat isteric, administratorul nu are caine, are insa un televizor aprins, speri tu

copila balaie si creata inalta de-o schioapa iti deschide timid, pe sfert, usa apartamentului, se uita prin niste ochi albastri si moi inauntru la tine in suflet, si-ti sopteste cu o voce stalcita "mama nu e"

nu mai intelegi ce cauti, cine si unde esti, te intrebi daca treptele te-au coborit corect si unde trebuie, daca astia multi de dincolo de ecran, asezati corespunzator in scaune, sau subtitrarea de care iti impedici pasii sunt parte din scenariu sau daca intr-un moment de neatentie, ai ajuns in fata usii gresite

te resemnezi, cafeaua facuta de pustiul ala nou ti-a provocat o greata in lobul frontal si simti ca, pana la usa de la intrarea in scara inalta de bloc post '77, te vei lasa prada ametelii si te vei intinde in tacere pe pardoseala rece de sub talpi

in palma dreapta se strecoara sfioasa o atingere calda, familiara, si intr-un colt de ochi zaresti o lumina calda de lumanari proaspat aprinse

mirosul de ceara topita e narcotic, inchizi ochii si cazi, pe note de voci care soptesc pe un portativ defect, nearanjat si ciufulit de vant, un "multi ani traiasca" drogat, venit direct din perversul simt al umorului de gasca de pe maidan

e 1 aprilie, ai uitat ca azi e ziua ta, ei insa nu

deschizi ochii pe parfum de lacramioare, incetosat, se contureaza peretele opus, familiar, cu tot ce lasasei acum trei zile pe el, inainte sa pleci la cafea, te ridici ca dupa o coma de multe saptamani din canapea si incerci cheia 

firesc, broasca se preda dintilor perfect desenati ai cheii si usa se deschide, nu pasesti dincolo, caci e usa limitei tale umane, dincolo de ea nu mai e nici timp, nici corp, nici spatiu

ti-amintesti strangerea calda, cunoscuta de mana, gustul tortului de morcovi si sarcasmul debil al glumei de anul asta: tipa mutata in trei zile

   scena 2: aia cu lacul si cu confesiuni din tivga

ieri, la o bere tarzie, in discutiile fara sens de vineri seara, am primit o intrebare simpla: dac-ar fi sa renunti la un simt, care ar fi ala? am raspuns fara ezitare: mirosul!

reactia interogatoriului a fost spontan corectiva, nu, dac-ar fi sa renunti la vaz, auz sau vorbire, ce-ai alege?

din nou, ratiunea mea de om pragmatic a raspuns neclintit: vorbirea

nu mi-ar fi cu siguranta simplu sa fiu muta, imi place sa ma ascult, cred ca tonalitatea vocii mele e intr-un fel aparte si nevorbitul mi-ar limita spiritualitatea, sarcasmul si ironiile la zero

as invata, insa, sa ascult

merg fara directie, cu putin peste 70 la ora, cu muzica obturanta in urechi si soare in ochi, catre o vara

regula e simpla, trec pe verde, acolo unde verdele ma invita, fac stanga sau dreapta cursiv, in os de peste, fara sa schimb directia drumului care ma poarta

ajung pe un mal de lac, intr-o liziera de padure neinverzita, cu latrat de caini in zare si miros de motorina de la barcile fara vasle dintre valurile starnite intre ele

tot lacul ala pare sa mi se prelinga pe obraz, mi-e rusine de mine ca ma plang, ca nu pot, ca mi-e lene

mi-e rusine de mine ca mi-e mila, ca mi se pare mie ca e cerul nedrept, mi-e rusine de neputinta si delasare, de ignoranta si alegeri simple, ma compatimesc fiindca nu de multe ori imi lispeste compasiunea

recitesc un mesaj pe telefonul de care mi-e sila si teama in acelasi timp

mi-e jena de usurinta dependentelor pe care, om fiind, le-am dezvoltat voit

si lacul continua sa mi se prelinga pe obraji

e natural sa ne ducem, sa ne intoarcem, sa ne regasim la final, e nenatural ca pe drum uitam sa ne tinem de mana, sa ne bucuram, sa radem si sa facem pe atii sa rada, e nenatural ca mintim cu usurinta cu care respiram, caci in final, finalul e tot acolo

si cand vine, si e finalul aproapelui, celui care, prin legaturi de sange, iti alearga prin vene, pe care il iubesti ca-i al tau, oricat de departe ar fi fost sa fie, ca asa v-a purtat viata, nu-ti mai ramane decat sa-ti prelingi neputincios lacul pe obraji

ar trebui sa dai un telefon, sa te urci la loc in masina si sa te duci sa alini cu o imbratisare si-un tinut de mana, o farama  din suferinta ce va sa vina

nu poti insa decat sa taci, sa lasi furia sa ti se aseze pe tample, sa asculti si sa termini de prelins lacul pe obraji

"nu stie nimeni de suferinta noastra, doar tu si noi 3...sa auzim de bine, Doamne ajuta"

   scena 3: faci ce vrei
(va urma)