Lucuri pe care nu
le spunem niciodata, caci nu e nimeni acolo care sa le inteleaga. Sau e, doar
ca pe el il facem sa spuna ce vrem noi.
Ceea ce exista nu
poate fi facut ceea ce este, de vreme ce déjà exista.
Prima calatorie
acolo a fost una pe care ghidul meu n-a mai reusit sa o conduca. Desi initiatic
a facilitat drumul, sau primii pasi din el, dupa o vreme a ramas in urma,
nemaimergand cu nimeni asa departe.
Si pentru ca n-a
mai avut curajul sa paseasca dincolo de cunoscutul lui, o parte din mine a ramas
acolo cu el sa-i tina de urat. O parte din mine inca ii raspundea la
intrebarile lumesti, pe care, in limitele cunoasterii, continua sa le puna.
Copil fiind, am
adormit intr-un camp de maci. Campuri de maci ca in Dobrogea nu-s nicaieri. Si
acolo, acasa, sunt peste tot.
Aveam unul in
poligonul de tragere al unitatii militare de la doua blocuri distanta. Unde,
copii fiind, fugeam ori de cate ori vremea tinea cu noi. Nu aveau pe vremea aia
parintii telefoane mobile cu care sa ne gaseasca oricand. Eram liberi, copiii campurilor,
ai padurilor si ai catacombelor lasate in urma de armate furioase si razboaie
inutile.
Intr-o dupa
amiaza de vara calda, in care adierea vantului prin crengile teiului din fata
balconului de acasa era o minune, am fugit
dupa racoare si aer in camp. In campul de maci.
Brazdat pe toata
lungimea lui, copil fiind totul parea foarte mare, de stalpi de electricitate cu
picioare din fier imense, campul plin de maci arata ca o baie de sange dupa un
macel.
Nu obisnuiam sa
dorm dupa-amiaza decat foarte rar, imi placea sa ma inchid la mine in dormitor
si sa citesc cat e ziua de lunga. Si nimic nu era mai frumos decat sa ma
scufund intre filele minunate de carti, care spuneau cele mai frumoase povesti
despre cele mai furmoase locuri.
In dupa-amiaza
aia tarzie de vara, cu tot soarele care ma fugarea printre zecile de mii de
maci, am adormit la umbra unui stalp. Cufundata in cel mai bizar somn. Se spune
ca daca adormi intr-un camp de maci, risti sa nu te mai trezesti. Si
cred ca povestea asta isi are sorgineta ei intr-un adevar trait.
Nu m-as mai fi trezit nici eu, dar m-a trezit cineva. Un om pe care atunci
n-aveam de unde sa stiu ca-l stiu. Multi ani mai tarziu l-am aflat,
tacut, intr-un inalt, cand i-am strans mana pentru a doua oara in viata. Dar
nu-I despre el.
Ajunsa pe aleea
din lateralul blocului de cartier bucurestean de citadela prozaica, sun la
interfon, de unde un zgomot electric ma anunta ca usa e deschisa.
Urc, nu mai stiu la
ce etaj, imi stapanesc cu greu teama de lift necunoscut si urmele de
claustrofobie autocauzata, bat la usa si intru intr-o incapere calda, cu miros
de ceai de menta si mult oranj.
Intreb daca se
poate fuma, mi se raspunde cu aceeasi caldura din aer ca da, in apropierea
geamului o sa gasesc o scrumiera. Cu o singura conditie insa, sa-mi acompaniez
tigara cu cateva guri din ceaiul de pe tava din bucatarie.
Imi fumez in
liniste tigara, termin gurile de ceai si ma asez peu nul din fotoliile largi,
asezate sb o lumina difuza, cu aer de portocale proaspat stoarse.
Pe masuta din
fata mea aburea cana cu ceai reumpluta de gazda si se gudura in lumina din tava
un pahar cu apa.
Beau doua guri din
ea si dupa un timp, timp in care desi vorbeam constient cu ghidul meu despre eventuale
traume din copilarie, despre un anume Craciun si despre unde anume ma doare in
corp, ma trezesc in acelasi camp de maci de acum prea mult timp.
Numai ca de data
asta nu ma mai trezeste nimeni. Ma transform intr-o lumina alb-argintie la care
nu ma pot uita si ma ridic deasupra mea, deasupra campului, deasupra orasului,
deasupra lumii, departe de univers.
Si dincolo de el
nu mai e nimic, iar in nimic-ul ala universul e un punct minuscul cat un varf
de ac, din aceeasi lumina metalica pe care o vad izvorand din mine.
Si in nimicul
asta, e doar beatitudine, e calm, e pace si e liniste. E cum nu se poate
explica. Si ceea ce exista nu poate fi facut ceea ce este, de vreme ce déjà exista.
O soapta asemena
adierii de vant din campul de maci imi gadila interiorul cu si mai multa
caldura.
SI lumina se
transforma usor in miliarde de flori de iasomie. Pasesc calm si timid pe pajistea
verde care se asterne sub talpi. De acolo de foarte sus, un sus care-si revarsa
verdele si radacinile pana departe in universul lasat intr-o alta lume, vad
tot. Oameni, case, masini, paduri, ape, desert, pe toate odata.
Tabloul ala e familiar,
e insa acolo jos, departe tare.
In jur nu e nimic,
e doar o pajiste verde care se umple de flori albe, la fiecare pas. Ma intind
cu spatele pe covorul verde, racoritor si proaspat si ma privesc de afara. Si
nimic nu infloreste mai frumos ca lumina mea.
Si mi-ar placea
sa cred ca deasupra e cer, dar nu e. NU stiu defini ce e. Nu e in niciun fel o
imagine cunoscuta, e mare si munte si nori si soare si luna si planete si aer
si apa amenstecat in ceva care seamana a cer. De jur imprejur.
Imi aminteste tot
de micul print si de planeta lui. Doar ca eu rasar din ea, respir prin ea si
traiesc prin ea.
Si desi spatiul
n-are forma, timpul nu exista si nimic nu seamna a ceva, undeva sus, desi nu
exista notiune de sus, se inclina reverentios un stejar. Cel mai mare stejar
care exista. Si izvoraste, vibreaza, fosneste si zvacneste din interiorul
planetei aleia mici, caci radacinile lui sunt tot.
Impleticita de
seva aurie care se scurge pretutindeni, imi iau copacul in brate si adorm invaluita
in vigurozitatea ramurilor lui, care ma cuprind in cea mai ancestrala
imbratisare.
Si in interiorul
lui pulseaza toata seva existentei, toate trairile traite si netraite ale mele.
Imi sopteste ceva aproape de o tampla.
Ma desprind cu o
viteza ametitoare din imbratisare si, ca printr-un tunel apos, fara oxigen,
fara contur si margini, caci de fapt asta lipseste cu desavarsire acolo,
marginile, ma intorc inapoi in campul de maci.
La umbra
stalpului.
Deschid ochii,
intind mana dupa paharul de apa de pe tava din fata mea si sorb cu nesat, ca
dupa ani de zile de sete, din apa care ma astepta jucausa in acelasi loc.
Sa fi trecut
cinci minute, calatoria mea insa nu se poate masura in timp, caci timpul are o
alta conotatie acolo. Si apa din care beau e dulce, miroase puternic a iasomie
si a mosc. Si e cea mai buna apa pe care am baut-o vreodata. Gust din nectarul
zeilor si ma intreb a cui a fost imbratisarea aia.
Trec zile, trec
saptamani, trec ani, pentru ca intr-o zi, absorbita de viata, seara tarziu,
printre picaturile de ploaie rece de toamna, sa ma ia stejarul ala din nou in brate.
Si sa miroasa iar
a mosc si iasomie.
