Suna telefonul. Dormi de vreo trei ore. E 7:04.
"Alo, mama, ce faci? Dormi? [...] dormi..esti acasa..bine, mama, vorbim mai tarziu"
Trece jumatate de ora. Si suna iar. "Mama, sigur dormi si esti acasa?"...
Asa m-am trezit sambata dimineata. Dormeam de putin timp. Timp pe care eu inca il am. Fragil, dar e acolo.
Vineri am simtit incetisor ca lumea se termina. Ciudat, poza aia de cover de pe Facebook se facuse neagra de la 20:46. N-am putut dormi mai deloc. La 01:52 primesc un mesaj: "Ba fete..A explodat Colecitvu..Au murit 26 de oameni si 145 raniti..." Si brusc, nu mai respir. Incep sa vad clar in intuneric, fara lumina. Nu mai era nevoie de lumina.
27 de lumini urcasera spre cer.
M-am tot gandit in seara aia pana pe la 22:00 daca sa ma duc sau nu la Goodbye to Gravity. Si nu. Nu m-am dus. Si ma tot gandesc la mama. Azi in loc de rutina ei zilnica de duminica, de job-ul ei, de pisicile ei si de tata, de grija ca raceste copilul, e frig afara, ca tuseste de doua saptamani, de drumul zilnic pana la fosta casa a bunicii, la gradina, de mersul la piata pentru ca trebuie sa faca ceva de mancare, de stersul prafului si datul cu aspiratorul, azi, putea foarte bine sa fi inebunit de durere, sa planga cu lacrimi de sange, sa moara dar sa n-aiba voie sa moara, sa se crucifice si sa invieze mai apoi, sa stearga cenusa, sa aprinda lumanari. Sa se tavaleasca. Sa nu mai fie niciodata om.
Si "mama" e azi metaforic. E mama tuturor celor care-au fost in Colectiv vineri seara. E mama tuturor celor care nu vor mai putea sa spuna "te iubesc", sa planga dintr-o cearta cu iubitul, sa fie mangaiati pe obraz. Sa piarda metroul si sa intazie la birou. Sa se trezeasca tarziu si lenes in weekend. Sa calce desculti prin iarba. Sa se lase sarutati de valuri in mare, sa alerge bezmetici prin zapada.
Sa-si stranga seara acasa in brate copilul, pisica, iubita, sotia, sotul, iubitul.
E mama care nu si mai gaseste copilul si care nu-l poate identifica in maldarul de carne ramas. Care trebuie sa se taraie neom la IML, la morga, la cimitir.
Care nu mai face snitele de pui si placinta. Care aprinde lumanari. Care nu mai are lacrimi. Care urla de durere. la propriu.
E mama care nu va intelege niciodata de ce. Care va cauta in agonie vinovati, responsabili. Ca mai apoi sa se resemneze. Copilul ei nu mai e. Societatea, tribunalele, anii unuia in puscarie, spitalele nu i-l vor mai da inapoi. Niciodata.
Si tot citesc de vreo 27 de ore. Citesc. Impresii. Pareri. Recitesc. Unele imi fac sangele sa fiarba de furie, altele imi umplu ochii de lacrimi. Ei insa nu mai sunt. Deloc. Pentru ei nu mai e nimic. Si oamenii mor. Toti. Si da, pentru cei ramasi in urma durerea e la fel. Sfasietoare. Si da, au mai fost incendii. Tulburatoare. Si da, dezastre sunt peste tot. Dar eu zic asa, contextual. Vineri a fost sfarsitul lumii. Asa arata. Asa se simte. Asa.
Stim teorii conform carora timpul e relativ, timpul nu exista. Ne dimensionam viata relativ. Stanga-dreapta. Inainte-inapoi. Bine-rau. Trecut-prezent.
Pentru ei si pentru cei ramasi nu mai e timp. Pentru nimic. Si tot ei sunt singurii care pot sa inteleaga ce e acest nimic. Doar ca...au incetat sa mai poata sa explice.
Nu stiu voi, dar eu de ieri dimineata m-am oprit. Nu mai fug cu masina rebel. Nu mai am loc in suflet de ranchiuna, tristete, egoism, frica, nu-mi mai permit sa formulez ganduri grele si nici sa le pun in cuvinte taioase. Nu mai alerg prin viata de nebuna.
Sambata dimineata la 3 a cazut o stea. A ars. Din alb, in argintiu, in auriu, in rosu si mai apoi albastru. Si s-a stins.
Dumnezeu sa aiba grija de voi! Lumina voastra nu se va stinge niciodata!
