[urmarea]
cinci: Fii!
"Nu stiu cate crezi ca stii despre mine. Nici eu nu stiu cate cred despre mine.
Primele zece pagini din ceva ce-am fost. Si care poate pana n-o sa mai fiu or sa fie de 10 ori, de 100 de ori mai multe.
Nu le-a mai citit nimeni. Asta pentru ca desi nu sunt un om superstitios, am crezut mereu ca o sa se strice ceva in procesul asta de scriere daca le mai vad alti ochi.
Asta e partea de "am trait". In toti cei 30 de ani de eu, am tot trait. Si-am sa am cu ce sa umplu*100 care-a mai ramas. N-am reluat scrisul asta. E de pe 4 decembrie 2012.
Niciodata nu stii cine esti sau cine vrei sa fii. Poti insa aparent sa stii cine-ai fost.
Sa citesti in tihna si sa fii sincer atunci cand poate vreodata vom vorbi despre cele prime 10 pagini de cuvinte.
Punct. Si de la capat.
Fii!"
sase si sapte: Multumesc! si 22:22
Cuvintele pe care ni le spunem sunt enorme, insa le spunem atat de lejer. Din atata lejeritate, se fac mici, incat nici nu le mai auzim.
"Te iubesc". Inchidem in astea doua cuvinte un univers. In spatele lor, odata rostite, nu se mai uita nimeni. In fond, nu mai incerc sa conving pe nimeni de nimic, caci starea de neapartenenta in lipsa aluia/aleia de i-ai spus lejer alea doua cuvinte, fara sa explici ce-i cu ele, e sinonima cu plecatu' de acasa intr un loc strain, unde trebuie sa dormi singuri intr un pat necunoscut.
Sa incetam sa luptam cu noi, sa luptam mai bine pentru noi, si sa mai incetam sa luptam impotriva celuilalt, caci daca se intampla asta, pentru el am incetat demult sa mai luptam.
Unui om inalt, destept, frumos, fara grad de comparatie. Oricum as spune, oricum as formula, adevarul e unul singur.
Am obosit tare tare.
Simt ca nu ma mai simt. Desi..sunt foarte linistita cumva. Dar pare sa fie o liniste care ma oboseste si mai tare. E ca si cum se apropie ceva. Si un oarecare sentiment de neliniste pluteste prin aer.
Azi am vorbit mult despre viitori parinti, despre copii, despre ce simti atunci cand devii parinte, despre SOTUL sau sotia nu stiu cui, despre iubiri, despre inselat, despre deceptii, depresii, fericiri.
M-am gandit sa intorc capul, sa privesc in alta directie. Ma mut pe un fir paralel, unde si daca primesc fix ce-am oferit, macar e nou si necunoscut. E aparent. Aparentele, desi inseala, uneori sunt bune, corecte.
opt: Am crezut.
Tot. Undeva in copilarie, un om intelept mi-a spus ca-mi sta bine-n roz. Si-am crezut. Am crezut in mos Craciun, in matematica unuia sau a altuia, in rost, in echilibru, in nevoia de a nu fi singur. Dupa care am inceput sa las copilaria la umbra unui tei, din spatele blocului, de acasa.
Am crezut ca adevarul e bun si drept, ca poti sa spui ce simti si, mai ales sa faci ce simti, ca asa e bine. Am crezut ca libertatea e sinonima cu asta. Ca nu ti-o da nimic altceva sau nimeni altcineva. Ca poti la o adica sa te opresti din ascultat, sa faci liniste in galagia din cap si sa fii prezent.
Si inca cred.
noua: erata
la povestile nespuse capeti opinii nerostite
[cu multe pasaje lipsa, puse cap la cap intr-o zi, nu azi]
Cred ca nimic nu e intamplator. Asa cum mai cred si ca acest nimic intamplator e precis calculat si poate fi oricand demonstrat matematic. Asa cred. Asa ca intalnirea din seara aia cu UN n-a fost nicidecum o coincidenta.
In perioada aia aveam impresia ca toti barbatii interesanti sunt homosexuali. UN era insotit de un ziarist de care pictoru-mi zicea ca e sigur homosexual si ca-l uraste. Probabil pentru ca nici el nu intelegea talentul pictorului la adevarata valoare. Si pentru ca urma sa scrie o recenzie nefavorabila. Cum ca B si pictorul sunt amanti. Cum dealtfel s-a si intamplat. Nu sa fie B si pictorul amanti, ci recenzia nenorocita.
A doua zi vuiau ziarele de scandal ca pictorul are o idila cu B, care era femeie maritata si cu copii la vremea aia. S-a stins repede povestea. Probabil la fel de repede ca si banii de pe vernisaj.
Printre cele cateva zeci de persoane din galeria aia de demisol mucegait, cu un zambet beat si agatat de ziarist, UN se mai apropia cate putin de grupul nostru. Nu stiu ce cauta acolo, n-am aflat niciodata. N-am aflat multe alte lucruri. N-am vrut.
Se va rade, insa maine seara. Azi scrisul a fost trist.
cinci: Fii!
"Nu stiu cate crezi ca stii despre mine. Nici eu nu stiu cate cred despre mine.
Primele zece pagini din ceva ce-am fost. Si care poate pana n-o sa mai fiu or sa fie de 10 ori, de 100 de ori mai multe.
Nu le-a mai citit nimeni. Asta pentru ca desi nu sunt un om superstitios, am crezut mereu ca o sa se strice ceva in procesul asta de scriere daca le mai vad alti ochi.
Asta e partea de "am trait". In toti cei 30 de ani de eu, am tot trait. Si-am sa am cu ce sa umplu*100 care-a mai ramas. N-am reluat scrisul asta. E de pe 4 decembrie 2012.
Niciodata nu stii cine esti sau cine vrei sa fii. Poti insa aparent sa stii cine-ai fost.
Sa citesti in tihna si sa fii sincer atunci cand poate vreodata vom vorbi despre cele prime 10 pagini de cuvinte.
Punct. Si de la capat.
Fii!"
sase si sapte: Multumesc! si 22:22
Cuvintele pe care ni le spunem sunt enorme, insa le spunem atat de lejer. Din atata lejeritate, se fac mici, incat nici nu le mai auzim.
"Te iubesc". Inchidem in astea doua cuvinte un univers. In spatele lor, odata rostite, nu se mai uita nimeni. In fond, nu mai incerc sa conving pe nimeni de nimic, caci starea de neapartenenta in lipsa aluia/aleia de i-ai spus lejer alea doua cuvinte, fara sa explici ce-i cu ele, e sinonima cu plecatu' de acasa intr un loc strain, unde trebuie sa dormi singuri intr un pat necunoscut.
Sa incetam sa luptam cu noi, sa luptam mai bine pentru noi, si sa mai incetam sa luptam impotriva celuilalt, caci daca se intampla asta, pentru el am incetat demult sa mai luptam.
Unui om inalt, destept, frumos, fara grad de comparatie. Oricum as spune, oricum as formula, adevarul e unul singur.
Am obosit tare tare.
Simt ca nu ma mai simt. Desi..sunt foarte linistita cumva. Dar pare sa fie o liniste care ma oboseste si mai tare. E ca si cum se apropie ceva. Si un oarecare sentiment de neliniste pluteste prin aer.
Azi am vorbit mult despre viitori parinti, despre copii, despre ce simti atunci cand devii parinte, despre SOTUL sau sotia nu stiu cui, despre iubiri, despre inselat, despre deceptii, depresii, fericiri.
M-am gandit sa intorc capul, sa privesc in alta directie. Ma mut pe un fir paralel, unde si daca primesc fix ce-am oferit, macar e nou si necunoscut. E aparent. Aparentele, desi inseala, uneori sunt bune, corecte.
opt: Am crezut.
Tot. Undeva in copilarie, un om intelept mi-a spus ca-mi sta bine-n roz. Si-am crezut. Am crezut in mos Craciun, in matematica unuia sau a altuia, in rost, in echilibru, in nevoia de a nu fi singur. Dupa care am inceput sa las copilaria la umbra unui tei, din spatele blocului, de acasa.
Am crezut ca adevarul e bun si drept, ca poti sa spui ce simti si, mai ales sa faci ce simti, ca asa e bine. Am crezut ca libertatea e sinonima cu asta. Ca nu ti-o da nimic altceva sau nimeni altcineva. Ca poti la o adica sa te opresti din ascultat, sa faci liniste in galagia din cap si sa fii prezent.
Si inca cred.
noua: erata
la povestile nespuse capeti opinii nerostite
[cu multe pasaje lipsa, puse cap la cap intr-o zi, nu azi]
Cred ca nimic nu e intamplator. Asa cum mai cred si ca acest nimic intamplator e precis calculat si poate fi oricand demonstrat matematic. Asa cred. Asa ca intalnirea din seara aia cu UN n-a fost nicidecum o coincidenta.
In perioada aia aveam impresia ca toti barbatii interesanti sunt homosexuali. UN era insotit de un ziarist de care pictoru-mi zicea ca e sigur homosexual si ca-l uraste. Probabil pentru ca nici el nu intelegea talentul pictorului la adevarata valoare. Si pentru ca urma sa scrie o recenzie nefavorabila. Cum ca B si pictorul sunt amanti. Cum dealtfel s-a si intamplat. Nu sa fie B si pictorul amanti, ci recenzia nenorocita.
A doua zi vuiau ziarele de scandal ca pictorul are o idila cu B, care era femeie maritata si cu copii la vremea aia. S-a stins repede povestea. Probabil la fel de repede ca si banii de pe vernisaj.
Printre cele cateva zeci de persoane din galeria aia de demisol mucegait, cu un zambet beat si agatat de ziarist, UN se mai apropia cate putin de grupul nostru. Nu stiu ce cauta acolo, n-am aflat niciodata. N-am aflat multe alte lucruri. N-am vrut.
Imaginea lui e una din alea memorabile, pe care o poti revedea oricand fara efort. Bine, am si-o fotografie. Habar n-am cum a ajuns la mine. Probabil s-a strecurat printre toate celelalte cu printi si printese.
UN avea o
camasa, aveam sa aflu mai tarziu ca avea obsedant de multe camasi, incheiata
stramb. Ca atunci cand eram mici si nu nimeream ordinea corecta a nasturilor.
In spatele meu, unul din tablourile vandute. Cu fluturi.
UN care era
deja deasupra mea, da, aplecat deasupra mea (e un tip de aproape 2 m inaltime),
privind aparent insistent tabloul, catre mine :
- Fluturi?
- Doar azi,
am zambit.
- In
stomac?
- La cap,
zic. Ai camasa incheiata ciudat.
- Stiu,
zambi el.
Si atat.
Pictorul ma-nghiontea sa-l las in ma-sa ca e cu companie neplacuta sau
nepotrivita si astea doua radeau cu chicote. Spre final, inainte sa plece a
venit si mi-a intins un biletel: “m@unc..”. Din nou, si atat.
A trecut o
vreme, a trecut un Cristi, Cristi care-a durat vreo trei luni cu ceva timp in
urma. Dar care, am aflat ulterior, era un var de-al treilea dintr-o alianta
nefericita pentru noi. El insa mi-a creat prima adresa de mail. A mea. Aveam
una, comuna cu El, am preferat s-o uit, sa schimb parola fara s-o retin.
***
Si printre
toate astea, intr-o seara, de-acasa de la o colega de-ale Dianei, i-am scris
lui UN un mail. Era scurt, spiritual si istet. Si era menit sa atraga un
raspuns. Si-a atras.
***
Prima
intalnire cu UN a fost asa ca el, dezordonata, inteligenta si altfel. Toate-au
fost asa. Eu si UN n-am fost niciodata un cuplu, impreuna, iubiti. Mai degraba
amanti. Pentru ca amandoi aveam pe altcineva.
Era insa
inedit totul. Si multe lucruri nu se pot povesti. Si-mi purta de grija mereu. Era inopinat,
surprinzator, fermecator. Foarte relaxat si liber. Asta cred ca e, liber. Avea
un apartament aparte, un living plin de carti si un dulap plin de camasi. Si o
minte plina de idei. Si o atractie. O vreme n-am putut nicicum sa-i spun nu.
Ma trezeam
cu el la usa, chiar si cand nu eram acasa. Pe el insa l-a autodefinit o
afirmatie:"Toti barbatii insala, pe tine insa nu trebuie sa te preocupe
asta".
Nu cred ca
e asta un adevar universal, era insa adevarul lui. Si mai era si bariera care
m-a tinut departe.
N-as mai fi
rezistat o a doua oara.
***
UN era
pe-atunci o prezenta constanta, frumoasa, racoritoare. Iar eu, pentru ca noi nu
eram in niciun fel, cu atat mai putini exclusivi, ma vedeam cu un coleg de
facultate, Alex. Un tip de 30 de ani care vorbea impecabil germana. Traise vreo
8 ani in Germania, tatal lui fiind consul acolo. Bucurestean, locuia intr-o
casa impresionanta la etajul doi. La unu statea frate-su iar la parter
parintii. Ne cunoscuseram la orele de volei din facultate la care mergeam de
placere. Si-apoi, mergeam la niste petreceri dubioase acasa la un tip unde
invitatiile se faceau asa din om in om. Ajungeai deci sa te cunosti cu maxim 5%
din invitati. Un concept foarte interesant. Productiv chiar. Ei si desi nu-mi
placea Alex deloc, ma atragea intr-un fel pe care nu-l pot descrie. Avea o
sexualitate ciudata. Mirosea a testosteron.
Am ramas la
petrecere pana dimineata la 7. Alex avea un Golf. Unul vechi dar care era
impecabi. Asa ca Alex. Anii petrecuti in Germania il transformasera insa in
ceva aproape inuman.
Prima
noastra intalnire oficiala a fost la un film. Nu mai stiu ce film. La mall.
Dupa vreo doua zile, mi-a cerut banii pe bilet. Apoi am iesit intr-un gunoi de
pizzerie pe la Obor. Unde-am baut un suc. Mancam foarte putin si foarte prost
pe atunci. N-a mai asteptat doua zile sa-mi ceara bani de suc. A facut-o o data
cu nota de plata. Era insa defectat de anii petrecuti in Germania.
Mi-amintesc
amuzata ca de ziua lui mama-sa i-a facut cadou codul bunelor maniere.
Si la el
eram in dimineata aia. In dimineata in care UN ma astepta pe canapeaua din
garsoniera, usor gelos. Era prima data cand UN parea sa fie gelos. Atunci am
stiut ca il iubesc. Intr-un fel ciudat, liber, nepreocupat de celelalte.
Despre UN
sunt foarte multe de spus.
Venise cu o
sticla de Tullamore Dew. Un scotch bun. Pentru cine poate. Pe care l-a baut de
pe incheietura mainii mele, de pe pielea mainii mele. Umbla mereu cu un rucsac
in spate. Un rucsac orange. In care avea mereu o periuta de dinti si niste
pastile roz.
Am ajuns
atunci acasa intr-un suflet. El astepta calm, frumos ca un copil si cu o
privire plina de repros. N-a mai plecat trei zile.
zece: ?
[10 pagini, 10 mesaje electronice, nescrise, necitite]
Se va rade, insa maine seara. Azi scrisul a fost trist.
