Plouă. Vântul
care acompaniază tot decorul împrăștie stropii insistent prin geamurile sparte.
Din când în când, îi intră câte o picătură în ochi și-i obturează puțina
vizibilitate din capătul tunelului. Apa se prelinge rece pe pământul noroios
prin care se târăște de prea mult timp.
Prin ochiul de lumină din față pătrunde un
mârâit calm. I se pare aievea, îl mai auzise de atâtea ori. Doi ochi străvezii
îl privesc fix și-i umplu stomacul cu frică. Coerența ideilor și logica
planului par să dispară o dată cu întunericul din jur.
Ruinele casei vechi, plină de resturi
vegetale, se estompează pe măsură ce urcă treptele din holul lateral, lasă în
urmă vestibulul unde pe vremuri strălucea un candelabru ce topea seară de
seară, la masă în familie, 45 de lumânări groase.
Mirosul de ceară scursă îi inundă nările. Nu
mai știe cât timp a trecut. N-ar fi crezut că se va mai întoarce vreodată
dincolo de ușa dormitorului de la etaj, unde în serile târzii de vară, după
lungile partide de vânătoare, își mângâia nestingherit mastiff-ul francez
albinos. Era tot ce-i mai rămăsese și părea oricum totul dintr-o altă lume.
Avea să înțeleagă târziu de ce nu simte că
face parte. De ce niciodată nu aparținuse acelor vremuri, de ce locurile i se
păreau chinuitoare și de ce în loc de trandafirii din curtea interioară vedea
flăcări. ȘI de ce îl doare fiecare pas prin iarba proaspăt tunsă, ce-i croia
drum până în pădurea din spatele casei.
Și mai ales, de ce de fiecare dată când se
apropia insistent de porțile cimitirului, de unde se vedea impunătoarea criptă
vopsită în alb, cu ornamente aurii și roșii, simțea o gheară ascuțită în
stomac.
[…]
Curentul îi trânti ușa în spate și-l împinse
mai aproape de geamurile scartainde, izbite cu cioburi de ce fusese odată o
tâmplărie de mahon gros, cu miros insistent de fum.
Soția și cei doi copii îl așteptau cuminți în
vestibul, speriați că furtuna de afară are să dărâme resturile acoperișului
peste ei.
În camera demult uitată, lângă patul cu
baldachin din fier părea să vadă iar o siluetă, doi ochi străvezii privindu-l
și mârâitul insistent. Ațintit între resturile de ziduri, brusc simți răceala
ploii pe jacheta de piele neagră, și în nări îi pătrunse iar acid mirosul de
fum și sânge ars.
[…]
Era sâmbătă dimineața. Cu trei zile în urmă,
călca vesel la pași de trap, înfipt bine în șaua calului, splendid ca un vis,
gata să-și înfrunte cei 33 de ani proaspăt împliniți. Nu-și propusese niciodată
să împartă necunoscutul cu cineva, n-avea niciun gând că după numai 33 de ani
de viață are să-l strige cineva « tata », iar el împleticit de emoție, să o
urce pe Sophie în spatele câinelui mare alb, iar Ana să-și împletească degetele
într-ale lui, obosită de povara plăcută a unui nou copil, moale ca o bezea
caldă.
Era.
Dimineață asta de sâmbătă l-a trezit în
zgomotul nechezatului de cai sălbatici, fluturându-și călăreții îmbrăcați în
mishlah alb, cu ornamente roșii și aurii pe kufeya, lăsând în vânt să se vadă
kandoora scumpă, și madas-urile verzi.
Săgețile aprinse îi desenau semicercuri
tăioase pe retină și se potoleau plantate în tufele de trandafirii sângerii.
Printre sutele de mislah-uri zări cu greu, cenușa începând să-i usture ochii,
un jilbab alb, murdar de sângele șters de pe ce i se părea a fi sabia milei,
probabil păcălit de urmele roșii de sânge. Lipsa hijab-ului îi lăsa femeii
aprige la vedere părul negru și lung, despletit sălbatic. O săgeată pătrunse
prin geamul camerei și-i sfredeli umărul stâng, lăsând o arsură adâncă.
Ar fi trebuit să
simtă durere și să încerce să se apere, însă pentru prima oară după mult timp
simțea că trăiește, că lumea din jur e dintr-o dată vie, că nu mai privește un
tablou pictat prost de un amator.
Fugi împiedicat pe scările holului lung și
plin de chipuri ce-l priveau hidoase din pânzele uleioase de pe pereți, numai
ca să ajungă la Ana și la Sophie.
În dreptul ușii masive de brad, vopsită în
verde închis, îl aștepta silueta albă și conturată fibră cu fibră, a câinelui.
Din piept îi șiroia cald un fir de sânge și ochii străvezii se stingeau în
liniște. Izbi ușa cu putere, năucit de durerea câinelui lui, căci nu avusese
nicicând sentimente mai curate și mai adânci pentru o altă ființă, decât pentru
el, mastiff-ul primit de la bunicul, care pui fiind, îi încăpea în gluga capei
din catifea neagră.
În capul patului de copil, erau mai multe
bucăți din Ana, care-l privea de dincolo de moarte cu ochii neînchiși. Avea
tălpile mânjite de sângele celei ce, o dată cu ultima suflare, avea să strângă
pentru totdeauna mâna Sophiei, desprinsă de trunchi de o tăietură perfectă de
sabie.
Carnagiul dintre cei patru pereți căptușiți cu
aceeași catifea neagră, câinele scurs de sânge și râna din umărul stâng se
extindeau dincolo de palat, dincolo de pădure, tăcut, peste valea unde același
peisaj de chin și durere urla a moarte departe, în văzduh.
[…]
Mârâitul și silueta albă, ochii străvezii mai
vii ca niciodată și mirosul de fum și sânge ars îi amintiră că timpul relativ
trăit toată viața n-avea să se termine niciodată.
Revenirea lui acolo, purtat prin ce aveau să
fie scenarii de viață netrăita, vise care se repetă, îi confirmă de ce și
pentru ce lama roșie i-a lăsat întreg corpul primit acum sute de ani. Extensia
sufletului lui, împrăștiată în locurile alea necălcate niciodată, dar atât de
viu integrate în șine, avea să revină ori de câte ori își va închide
ochii.
