Despre singularitate
In care sa rezumi un an si jumatate. Pe rand, despre singularitate. A greater than human intelligence, sau cum treci prin viata ca bou'.
Extrase dintr-o palma data peste ochi. Autodata.
unu: 29 iunie (intr-un an)
"Azi a fost o zi grea. Am facut eforturi sa ma trezesc, am visat urat si mult. [...]
Drumul spre munca e bun. Ascult un radio. Mereru acelasi. Mereu aceleasi voci. Anumite lucruri sunt echilibru. Vocile astea doua sunt fix asa. Si-mi iau mintea din rataceala ei si o pun la loc. Si-s prezenta vreo 40 de minute. Atat imi ia sa ajung la birou.
Acolo, aceeasi rutina,aceleasi pauze de tigara, una, doua, trei...fumez mult. Atat de mult ca ma ustura plamanii.
Mai fac haz de necaz, constat ca lumea e dependenta de mine si de starea mea de bine. Aproape permanenta, simulata insa.
Lor le face bine. Mie nu. Si-mi dau seama ca nu tot pe drumul spre casa, seara tarziu. [...] Azi am trimis un mail cu ultimul meu articol. Fara niciun rasuns. Poate lipsa de timp, acum insa ma opresc, desi ziua mai are in ea lumina. Si osecunda in plus.
doi: 1 iulie (acelasi an)
Intrebarile publice primesc raspunsuri publice.
O scurta isorie
Am fost un copil care visa mult. Si printre zecile de mii de vise de copil se mai strecura si cate un cosmar. Dintr-unul din ele am stiut cu multi ani inaite ca nasii mei, la care-mi petreceam verile la malul marii, se vor muta undeva la casa.
Si-n casa aia de care nu stia inca nimeni visam des ca o sa mor, strapunsa de un brat mecanic cu minte proprie.
M-am trezit insa de fiecare data, ca dupa multi ani, cu vis uitat cu tot, sa ma regasesc in acelasi hol cu geamuri cu tamplarie alba, cu usi deschise prin care intra vantul si flutura perdelele albe ca-ntr-o versiune proasta de "La tiganci".
Acum visez des ca am parul foarte lung. Azi a fost o zi draguta. Si-am lasat intr-un colt de sertar (spam-ul mintii mele) palmele alea de mi le da realitatea. Ma simt bezmetica (scot partea asta de motiv de bezmeticeala) m-am saturat sa fiu un strain. Nu pentru ca sunt, ci pentru ca e corect asa. Conjunctural, face bine.
Si sunt egoista, [...] insa ajungi sa simti asa, ca un curcubeu care in prezenta corecta creste mare, mare, atat de mare ca la un moment dat explodeaza in miliarde de culori, si-ti aduci aminte de praful ala de stele de te compune.
Intr-o zi iti voi povesti cum e sa mori. Cumva, oarecum din nefericire, in momente scurte, e cam la fel cu explozia asta. Dar mai e cu multe altele. Nu azi. [...]
Ma obosesc sincronicitatile astea. M-as putea lipsi, doar ca e ca un fel de poltergesit, nu le caut eu. Nu mai pot acolo. Acolo, la etajul ala anost, cu priveliste de camp, dincolo de care vad zilnic lumina aia rosie. De bordel.
Ma gandesc des ca voi pleca departe. Nu pentru ca vreau, ci pentru ca zilnic ma dau cu capul de zidul asta al singuratatii mele care insista sa-mi aduca aminte ca e mai tare decat capul meu. Si ca la final nu el se va sparge, ci capul.
Caci viata nu e facuta din vise si sperante. Viata e al dracului de reala. Numai ca din cand in cand mai vine si Mos Craciun. La o bere. Rade zgomotos. Si pleaca. Isi ia si cadourile dupa el, caci exista doar in lumea lui.
Si e la fel ca lumea aia in care dispar brichetele si sosetele.
Ziua in care m-am nascut eu era cel mai probabil rosie, cel mult orange.
Aialalta zi de care nu stiu inca, e alba cumva, un alb cenusiu. Aveam sa aflu mai tarziu ca-i de fapt tot orange, cu galben si bleu. Ca-n lumina focului. Pe care aveam sa-l vad cel mai clar cu ochii inchisi.
Nu-i deloc simplu sa vezi bucati de viata netraite, lucruri neatinse si sa stii fete necunoscute. De demult. [...]
N-am mai iubit pe nimeni. Am tot exersat, asta ca sa stiu sa ma pregatesc pentru marea dragoste. Aia de sine. Si e ca lumina aia de wormhole inconjurata de intuneric, ca roua, ca norii pufosi, ca apa de mare, ca o pisica moale. Crema de zahar ars. Ca viata.
trei: multe nuante de gri
Oare disimularea oboseste? Sau ajungi sa exersezi atat de mult, incat iti insusesti? Traiesc un film prost. Senzatia e ca cineva te-a plasat in pielea unui personaj impotriva vointei tale si te obliga in subconstient sa joci rolul ala si sa-l joci bine. Programat. Cine sunt eu? Sunt de pe aici? Or mai fi si altii? E insa la final o lectie, aia care zice ca suferinta te face mai puternnic. Si cand nu mai vezi iesirea, cand nu mai ai plamani cu care sa inspiri si sa expiri controlat si adanc, se aprinde o lumina in camera aia fara ferestre si usi si brusc vezi clar in jur. Vezi muntii, oceanul si soarele ala de pe cer care-ti zguduie din temelii retina.
Inchizi ochii si cand ii redeschizi timid, esti alt om. Om din ala care se lupta cu mainile goale cu leul si-l invinge. Ca se instaleaza instinctul ala de aparare, care-i scris acolo genetic. Clar, in cod.
Ei bine, dincolo de toata matricea asta rezolvata la o guma de mestecat, dincolo nu mai e niciodata la fel. Nicicum nu e mai bine.
Caci ai dat peste eroarea aia si stii ca programatorul bause ceai de ayahuasca. Si te pierzi ca prostu'. Si nu inveti niciodata din greseli, ca Dumnezeu asta cu ochi gri si fara de fiinta rade mult. Si mai baga o fisa in tonomatul vietii tale sa gresesti iar. Sa repeti flagrant. Tot. Si tot ca prostu' te supui programarii.
Ar fi insa pacat sa ne invatam minte. E sfarsit de vineri. Vine tintuiala de weekend. Macar o sa citesc. Mult. Sunt astia cativa (mai toti) care ma plac mult. Asta pentru ca ei nu stiu ca stiu. Mai dau peste cate unu, doi care insa sunt tot asa, o eroare de programare scapata de sub control. Si care stiu. Dar pentru care nu-i nevoie sa zambesc, ca vad dincolo si as consuma energia inutil.
Azi insa nu mai am energie nici sa respir. Cristalele alea stranse toate gramada s-au stins. Fara transfer te trezesti iar in camera aia fara usi si ferestre,unde-i fix bezna. Se cheama ingoranta. Sau ce-o fi ea, dar i-au dat baietii astia de se cheama oameni un nume.
Ma trezesc dimineata, ma uit in oglinda si ma intalnesc cu persoana asta noua, de care mi-e teama. Vorbeste urat, se uita urat, e respingatoare. Desi nu exista, exista. Uneori pot sa-i simt respiratia si sa simt cum ii miroase pielea. Si dupa ce ma prefac ca-i strang mana, mirosul ala imi ramane in palma. [...]
Pe undeva pe langa mine locuieste cineva. Insa prezenta lui aproape ca nici nu a existat. Trecutul ala comun de oameni incurcati cu alti oameni e foarte greu. Ca are cu el o ranita mare si grea plina de amintiri. Si cand te-nvarti cu masina pe gheata netopita de pe asfalt intr-un tango necontrolat, in care nu conduce nimeni, toate amintirile alea vin una peste alta, gand peste gand si te tintuiesc.
"Imi pare rau ca s-a terminat asa"
patru: sa mori nu e mare smecherie
Diminetile sunt bune, cele mai bune. Probabil ca si sucul lor primordial a fost bun. Vin insa anumite dimineti cu contexte in care nu esti pregatit sa te regasesti. Asta pentru ca n-ai invatat toate trairile lumii. Ca pana acum ceva timp nu stiai niciuna. Asta insa nu o impiedica pe dimineata asta de 6 iulie sa-ti arate pe asfalt un om calcat de o masina. La care nu te poti uita, dar care-ti aminteste c-ai cochetat de buna voie si nesilit de nimeni cu personajul asta voluptos care-ti ranjeste de pe marginea drumului.
Nu arata deloc inspaimantator. Sa mori e cel mai plin de singuratate si mai linistitor exercitiu. Si cand dai mana cu personajul asta care are si el rolul lui in piesa asta proasta de joci in ea, descoperi brusc ce inseamna fericirea, nu-i Nirvana, e ceva absolut, dispare tot, timp, lume, sentimente, simtiri, oameni, ganduri, ratiune, tot. E sublim. Dar e doar o clipa.
Nu stiu sa ii dau masura. Ca nu are. Si dupa clipa asta vine brusc viata inapoi. Doar ca nu e viata aia de dinainte, e atavica. Si nu controlezi. Si corpul asta in care esti bagat dintr-o data are puteri supraomenesti. Si poate orice. Ii bate inima singura, inchide toate usile si tine sufletul acolo. Si dupa vomiti.
Undeva, intr-un colt de creier, dincolo de tot, e inchisa bine, e gravata cu litere adanci in acelasi cod, de niste stravechi, viata. Care atunci cand e zdruncinata catusi de putin de un suflet rupt de matrice, iti da puteri de supraom. Ceea ce si esti. SI viata asta de acolo din adanc opreste tot in loc, preia controlul, repara, reconstruieste, te bate pana iti rupe ultimul os, atat numai cat sa nu te omoare, si-ti arata ca, de ce si mai ales pentru ce o sa mai traiesti o vreme.
Reevaluezi apoi tot. Vezi altfel, te-ntregesti. Nu mai blamezi, nu mai faci pe desteptul, nu mai judeci, nu mai dai cu pietre. Nici de dragul conversatiei. Te vezi de-afara. La propriu. Ti-e mila, ti-e sila, plangi, razi de nebun. Urli. Te-ai lua singur la bataie. Asta pentru ca nu-i nevoie sa mori ca sa stii ca esti prost. Si cat de prost...
Nu stiu sa-ti spun cum doare, doare ca un carbune mocnit apasat adanc in interior pe inima, nu mai ai aer, ti se comprima plamanii, crapi de durere. Dinauntru. Iar moartea e ca un milion de dolari, frumoasa, androginica. E ca cel mai bun parfum, Incredibila, cat un ocean, nemarginita.
***
[va urma]
