Era seara, târziu. Epuizarea i se citea pe fata printre picurii de transpirație rece de pe frunte. Tâmplele ii zvâcneau dureros, chinuitor. Întins în patul rece, de fier, privea către tavan, incapabil sa miște vreun mușchi. Doar sudoarea rece ii spunea ca e treaz. Viata toată i se derulase într o clipa aievea, și nu pentru ca era sfârșitul. Sfârșitul fusese demult, atunci când ea ieșise plângând pe ușă fără sa se uite înapoi. Nu pentru ca n-ar fi vrut, pentru ca nu putea sa mai vadă încă o data cum își lasă viata în urma.
Vântul șuiera prin colțurile întunecate ale coridorului, ploaia cădea mocănește în balconul dezgolit din spate și o lumina pâlpâia întrepătruns undeva în fata lui. Parea ca o zărește pe ea, părea sa i spună ceva, sa l cheme. Ii era asa dor de ea, ii era dor s o tina n brate, sa i ceara iertare, sa i spună atât de multe. Mai avea atâtea sa i spună...
Coridorul n ar fi trebuit sa aibă mai mult de 50 de metri, părea însă ca nu se mai termina. Parea ca pașii stau pe loc, ca nu l duc nicăieri.
In clipele scurte de licărire, încă o zarea, acolo, frumoasa, așteptându l. Inca l aștepta.
Vântul se întețise, ploaia il biciuia acum pe fata, se făcuse întuneric și îngrozitor de frig.
Dincolo de moarte era frig, timpul nu mai era, timpul pe care l irosise fără ea, fără sa o mai tina o data în brate.
Acum era prea târziu, tavanul îl strângea din ce în ce mai rău, fiecare suflare era epuizanta, inima i se zbătea chinuitor sub coaste.
Iar ea nu mai era acolo, în capătul holului. Nu l mai aștepta demult, deloc. Ea învățase sa zboare cu îngerii, el învăța sa traiască în absenta ei. Nu mai putea schimba acum nimic. Putea doar sa lase zilnic buchetul de lalele pe marginea de pod unde fusese văzută pentru ultima oara. Putea sa i caute chipul în amintiri, sa citească din nou și din nou cuvintele alea doua scrise într un ultim mesaj.
**
Am plecat.
Vântul șuiera prin colțurile întunecate ale coridorului, ploaia cădea mocănește în balconul dezgolit din spate și o lumina pâlpâia întrepătruns undeva în fata lui. Parea ca o zărește pe ea, părea sa i spună ceva, sa l cheme. Ii era asa dor de ea, ii era dor s o tina n brate, sa i ceara iertare, sa i spună atât de multe. Mai avea atâtea sa i spună...
Coridorul n ar fi trebuit sa aibă mai mult de 50 de metri, părea însă ca nu se mai termina. Parea ca pașii stau pe loc, ca nu l duc nicăieri.
In clipele scurte de licărire, încă o zarea, acolo, frumoasa, așteptându l. Inca l aștepta.
Vântul se întețise, ploaia il biciuia acum pe fata, se făcuse întuneric și îngrozitor de frig.
Dincolo de moarte era frig, timpul nu mai era, timpul pe care l irosise fără ea, fără sa o mai tina o data în brate.
Acum era prea târziu, tavanul îl strângea din ce în ce mai rău, fiecare suflare era epuizanta, inima i se zbătea chinuitor sub coaste.
Iar ea nu mai era acolo, în capătul holului. Nu l mai aștepta demult, deloc. Ea învățase sa zboare cu îngerii, el învăța sa traiască în absenta ei. Nu mai putea schimba acum nimic. Putea doar sa lase zilnic buchetul de lalele pe marginea de pod unde fusese văzută pentru ultima oara. Putea sa i caute chipul în amintiri, sa citească din nou și din nou cuvintele alea doua scrise într un ultim mesaj.
**
Am plecat.
