La baza nu exista decat 0 si 1.
NU.
La baza nu exista decat 1.
Cu totii primim niste numere. Ce-i insa de remarcat e ca nu primim numere diferite.
Multimea numerelor pe care le primim e de la 1 la 9, plus 11, 22 si 33.
Povesteam demult despre obsesia mea pentru numere.
11, 22, 33
Multi ani de prezenta constanta. 11. 22. Am mai crescut. Si ele. 111. 222. Mai e si 13, dar numai atat cat sa fie cu simtul umorului.
Eu am primit 33. Si dupa 33 de ani de viata, am descoperit ce-i cu 111 si cu 222.
Ele insa se mai materializeaza cumva.
Bunica mea a murit cand eu aveam 11 ani. Ea avea 57. Era frig tare afara si timp de doua saptamani am stat la vecina de la parter. Eram clasa a 4-a si aveam o pisica. Ei, mereu am avut cate o pisica, un porcusor, un caine, nise broaste, un paianjen sau ceva.
Scara blocului in care locuiam a fost timp de o saptamana scara de la parter. Si desi intrasem si iesisem din ea timp de 11 ani, in alea doua saptamani devenise scara altui bloc.
Pe mama o vedeam rar, plansa, obosita si descumpanita. N-aveam sa inteleg de ce decat tarziu. Mult mai tarziu. 23 de ani mai tarziu.
Adica ieri.
Ieri, cand am inteles ca moartea e nefireasca. Numarul asta al vietii fiecaruia din noi e o constanta. Care nu se termina niciodata. E identificabil, cuantificabil, are forma si culoare. E insa nemuritor. Numarul nu are inceput sau sfarsit. Exista. Si atat.
Acum mult, mult timp, ceva a determinat ca nemurirea sa nu mai fie a noastra. Si-n loc de numarul asta al fiecaruia, infinit in sine, al nostru, am primit o varsta. Pe langa 7, 8 sau 11, am capatat un sir intreg de numere, in ordine crescatoare. 1 an, doi ani, 5 ani, 35 de ani.
Zilele trecute am visat-o pe bunica-mea. Care se strecurase acolo intr-un colt de eu constient sa ma anunte ca anume ceva marcant avea sa se intample curand. A doua zi dimineata m-am dus sa-mi spal masina. Dimineata devreme, m-am agatat de o toarta de ceasca de cafea, mi-am aprins o tigara in ger, cu soarele-n cap scrijelind agresiv cu creta pe tabla, a iarna.
Si-am sunat-o pe mama. Bunica-mea era nascuta pe 15 ianuarie. Nu-s de fel superstitioasa, cred insa ca sufletului i se face sete, foame si ca, din cand in cand mai joaca si-un poker pe dezbracatelea.
Povestea e ca, in aceeasi noapte, cu un vis din ala lung, cu febra musculara, si mama ma visase pe mine. In acelasi loc. Cu aceeasi oameni in incapere. Mai putin bunica.
Si, pentru ca nu poti decat sa iti astamperi curiozitatile, am stat si m-am gandit. Oare vartsa la care murim are vreo logica? Exista vreo urzeala care sa determine un numar de ani? In functie de ce primim 52, 83 sau 101 sanse? Sau in ce masura masura asta e predefinita? Sau daca e, o alteram prin evolutie si decizii?
Oricum, zilele trecute, asa marginit cum gandesc despre credinciosii astia practicanti, care tin sa-si propovaduiasca in stanga si-n dreapta credintele, mi-am mai luat cumva o palma peste ochi.
Pe 24 ianuarie, de ziua Principatelor, s-a dus acasa un suflet. La nastere, primim o mama si un tata. Pe masura insa ce strangem ani din astia limitati, mai capatam mame, tati. Ei, asa a fost Serge pentru mine. Desi n-a fost chip sa ne vedem multa vreme, desi ne-am amenintat cu o bere timp de 4 ani (lui oricum ii placea vinul), aveam o grija aparte pentru cand ne venea vremea unui la multi ani.
Serge este eu la patrat. Sau a fost, oricum.
Si vineri m-am dus sa-mi beau ultima bere cu Serge si sa-mi iau ramas bun, cu drum bun si tot ce-ti mai trece prin cap printre lacrimi.
Si tot atunci, desi simteam ca putini inteleg ca-i despre el, am ascultat poate cea mai frumoasa pledoarie despre Dumnezeu. Spusa altfel.
Si n-a sunat a pledoarie, decat in masura in care, tinandu-mi capul intre maini si incercand sa mai schimb o vorba cu mortul, n-am avut bunavointa sa ascult.
Pana cand omul ala in straie verzi, intr-o capela de crematoriu, pe un colt de sicriu, luminat de cele cateva lumanari din fata, a-nceput sa vorbeasca despre suflet. Despre nemurire. Despre cum moartea nu-i nicicum un sfarsit. Despre cum dupa moarte, sufletul trecut intr-un plan spiritual si energetic superior, avea sa aiba acces omniprezent la toate informatiile lumii. Despre trecere. Despre impacarea cu sine, despre drum si despartire.
Despre un pahar cu vin ce-i musai sa fie baut cu bucurie peste 9 zile. Despre sustinerea inaltarii, care pe noi, cei ramasi in viata asta limitata, ne sfasie. Despre bucuria ascensiunii intr-un plan superior.
Despre intoarcerea acasa.
Despre nemurire.
Acum, am teles ca moartea-i nefireasca, ca, dupa ce ne-am pierdut nemurirea, am conceptualizat lispa intelegerii ei in moarte, ca nu mai stim ce-i dincolo.
Si-ar mai fi de zis ceva, e plin de endorfine. Oricat de ingrozitor si de tulburator ar suna pentru o minte normala, in moarte e o fericire pe care n-am sti s-o intelegem altfel. Doar ca daca ne concentram putin, nu-i greu sa vedem ca-i de fapt, peste tot, tot timpul.
E in degete, atunci cand mangai o mita pufoasa, e in buze atunci cand saruti, e in stomac atunci cand ti-e dor si mai e putin, e in gustul lacrimilor, atunci cand curg nestingherit pentru ca suferi de parc-ar fi sfarsitul lumii. E in freamatul funzelor crude, cand treci cu masina in viteza pe langa o padure, e in mirosul de asfalt incins, vara, dupa o ploaie torentiala.
E in fulgii de zapada care-ti picura lin si rece pe obraji.
Pentru prima oara, n-am fost la o mormantare, ci la o celebrare a vietii, in deplinul ei curs. In cursu-i firesc, omniprezent. Nemuritor.
Trebuie ca-i frumos tare pe pamant zilele astea. Ca ne tot intoarcem.
Serge era 1.
