Nu vroia sa calatoreasca. Nu iesea din casa decat atunci cand i se facea pofta de crema de zahar ars. Si in dupa-amiaza aia nu mai avea nici lapte, nici esenta de rom. Afara ploua torential, iar vantul care sufla in rafale reci avea sa-i ingreuneze si asa complicata incercare. Trebuia insa. Pentru crema de zahar ars. Nu mai manca nimc altceva de la accident. Nimic altceva nu-i amintea de momentul ala. Fusese cald, pufos, dulce si atat de inmiresmat. Asa era viata, asa a simtit-o cand s-a trezit din coma. Ca o crema de zahar ars.
Statea lipita de tocul usii, cu mana intepenita pe clanta, incapabila sa miste vreun muschi. Dincolo de apasarea de clanta si de scartaitul moale al usii se gasea restul lumii, era afara, era acolo unde nu mai fusese demult...nici nu mai tinuse cont de cand. Acolo afara ii fusesera furati sase ani din viata. Intr-o gara. Intr-o clipa.
Era august, simtea cum se topeste asfaltul de atata caldura. Sinele de tren miroseau a ars, a pacura. Asteptase atata ca ceva sa se intample, invatase cu greu sa astepte. Langa bucata de peron incandescent, pe un colt de iarba lenesa, stateau doua capre si-o vaca. Nu pareau sa astepte trenul. Exersau o partitura pentru corul bisericii. Cantau acolo in fiecare duminica la slujba, dimineata.
Intr-un colt de hambar, caci singurul adapost din gara era un hambar ros de ploaie si de vant, departe de ochii soarelui si de acutele caprelor, statea cu o pipa-n gura un maidanez. In cele cateva zile care pareau sa fi trecut, maidanezul, inconjurat de fum, invata limajul semnelor. Terminase deja braille si morse. Fusese candva sef de gara acolo, asta cand inca era o gara, pe unde inca treceau trenuri.
Zgomotul picaturilor de pe trepte ii atrase atentia. Vantul se strecurase deja prin par si prin halatul alb de casa in care era imbracata. Nu trebuia decat sa faca un pas, dincolo de prag, afara. Pe acolo nu trecea niciun tren, se convinsese de asta acum cateva luni, cand ramasese din nou fara crema de zahar ars. Si fusese mult mai greu, semana mult cu gara de-acum sase ani. Acelasi soare, acelasi asfalt incins, aceeasi nemiscare.
Acum nu mai stia de cat timp se afla pe peronul ala. Era deja pustiu, fara capre, vaca si maidanez. Petecul de iarba candva verde era acum acoperit de ierburi inalte, nu se mai vedeau nici sinele iar asfaltul se facuse pietris. Vantul ridica nori mari de praf, nu mai plouase de atata timp. Stia ca murise, nu intelegea in schimb de ce e inca acolo. Uneori visa un pat de spital, oameni si becuri. Alteori se sufoca. Nu mai trecuse nimeni sa lase flori sau sa aprinda lumanari. Uitasera toti.
Ploaia ii udase deja halatul, picuri mari i se scurgeau din parul blond, iesise desculta. Mergea si acum destul de greu, toata recuperarea nu-i redase tonusul complet, avea inca un tremur in muschi care-i slabea siguranta in miscari. Undeva in dreapta, intr-un colt, un fir dezordonat de fum de pipa ii atrase atentia. Mirosea a vanilie, rom si zahar ars. In stanga, pe un petec de iarba, doua capre faceau vocalize. Era duminica.
