De data asta e randul lui. E vremea lui. Din motive pe care nu mi-am dorit a le intelege, din rarunchi si interioare adanci, unde-s ascunse suferinte care-i apartin, netraite suficient de des pentru a se curata, n-a fost pana acum vremea lui.
Timp de multi ani, am exersat oameni. Am exersat conexiuni, Am facut cursuri de olarit, ca mai dup-aia sa-mi folosesc cunostintele acumulate pe un alt fel de lut. Pe un lut cald, cu sange-n vene, cu spirit, cu ganduri in cap, cu copilaria deja traita.
Nu tot materialul de modelat de-a lungul timpului isi avea copilaria traita cu totul. Unele bucati de om prelucrat aveau inca multa copilarie restanta. Cumva pe ei i-am lasat sa se joace la randu-le cu lutul meu.
Si-n parcursul asta, in multii ani de joaca de-a olarul, mi-am blocat roata de cateva ori. Caci am gasit olari mult mai buni ca mine, care mi-au devenit modelatori, profesori, mentori.
E greu de inteles cum, intr-o seara tarzie de septembrie, toti modelatorii, profesorii si mentorii se pot aduna intr-unul singur, care e, de departe, maestrul. Si care e unul din cei care nu si-au trait toata copilaria, care, cu multa joaca lipsa din viata lor, si-au asumat mult prea devreme si cu prejudecati, rolul de adult. Ca mai apoi, cu traume de copilarie tarzie, cu rani lasate de oameni incompleti si furiosi, sa mai vrea sa se joace putin, cat sa recupereze din copilaria netraita la timp.
Scriu rar despre oameni reali, cunosc putini, am aflat zilele astea ca-mi lipseste cu desavarsire empatia, stiu in contrapartida ca mie, o egoista fiind, imi ofer mult din acest sentiment sau traire
si cel mai egoist mod pe care-l stiu a purta ca si tara e altruismul fata de ce si, mai ales cine imi e foarte drag.
Ma regasesc adesea in oamenii din juru-mi, cei pe care ii pastrez cat pot eu de aproape. In x ma regasesc cu micile obsesii, in alt x ma regasesc cu pasiunea dintr-un colt de ochi pentru litere, in y cu placerea neinteleasa de a asculta muzica in liniste, fara galagia oamenilor din jur. Caci oamenii din jur fac cea mai mare galagie.
Imi place de ei si de reflexia mea in ei, ma distrez cand, pentru ca suntem nascuti in aceeasi zodie, il aud pe unul spunand ca porumbeii sunt "sobolani zburatori". Nu-i apartine, nici mie, dar gandim la fel.
Imi plac sincronicitatile, le cauzez si am grija de rezultatul lor. Imi mai place simplitatea cu care aleg sa spun da. Nu-mi plac verbele reflexive, nu pentru ca nu-si au rostul, ci pentru ca sunt folosite cumva in detrimentul lor si se aseamana bine de tot cu conceptul de no gender. Sau gender fluid. Asa sunt si verbele reflexive. No gender. Si cu lipsa de asumare sau responsabilitate. Ca nu e a nimanui.
Si-n general "oamenii mei" imi impartasesc, de multe ori anonim, obiceiurile, inclinatiile si obsesiile.
Nu si el. Cel mai mult imi place sa rad. Si corelat cu ludicul din capul meu e si lipsa mea de seriozitate verbala, caci imi e cel mai simplu sa ma exprim glumind. Odata, demult, am aflat ca, razand, glumind, fac oamenilor bine.
Si ma joc mult, rad mult si-ncerc sa dau asta si altora.
Si cel mai greu e atunci cand toti oamenii rad, numai el nu. Caci el nu e sincronicitate, nu e reflexiv si nu spune da. Decat foarte rar. Si da, e rar. Dar calitatea lui cea mai de pret nu e ca e rar, e ca e real.
Real, carnal, autentic, pasional, scrantit insa de scrantelile vietii. Si mai e si foarte obosit. Si rade rar. Si niciodata atunci cand glumesc eu.
Mereu le zic pisicilor mele ca eu sunt omul lor. Si ca in viata unei pisici exista omul unu' si omul doi. Cu cainii nu e la fel. Ei au un singur om. Omul.
Asa e si el pentru mine. Si nu pentru ca ma compar cu un caine, asta pentru c-ar fi in detrimentul bietului animal. Ci pentru ca nu mai e loc si de doi. Sau de trei.
E de ajuns unul.
