- Se raceste de la prima tigara.
Ma spovedesc. Ma lepad. Ma las.
Aflu in tacere ca exista alergie la cafea. Aia de nu miroase nimic in lume mai frumos ca ea. Aia de drege instalatia, oricat de gripat ar fi motorul. Aia de-ti abureste dimineata ochelarii si-ti inunda creierul.
Aflu in tacere ca brusc poti sa afli ca nu mai poti sa bei cafea. Niciodata. Ca poti in schimb sa bei cofeina de sinteza. Si nu ma pot abtine sa nu ma intreb, daca afli brusc ca nu mai poti sa conduci masina, ca nu mai poti sa vezi soarele sau ca nu mai poti sa bei apa nefiarta?
Si pot sa insir nesfarsit intrebari asa ca astea de mai sus. Daca intr-o zi, una ca asta cu zapada ramasa de ieri si soare nebanuit nici macar de meteorologi, afli brusc.
***
E frig si umezeala din aer imi increteste parul. N-am parul cret. Bate putin vantul in balconul de etaj unde fumez.
Peisajul de vis-a-vis e de citadela de secol 22. Curtea interioara organizeaza sub stresini cateva case acoperite de iarba si muschi, o parcare subterana si o lumina care se aprinde interminent.
Pictorul mi-arata pe panza acestei scene de dupa-amiaza inoptata, un gand. Mi-l arata insa intermitent, din cauza luminii care se tot stinge si se aprinde.
Cateva mine de lucratori de corporatie de colt se uita pe furis la telefoanele mobile, in timp ce colegii situati la etaje superioare ii cred a munci cu spor.
Trag adanc din tigara al carei fum imi inunda plamanii si-mi invadeaza creierul. Nu se vede cerul. Si nu pentru ca nu e acolo sus, ci pentru ca luminile orasului din jur il fac sa arate ca un tavan alb ca laptele si imbacsit de fumul de tigari fumate dedesubt.
Ma spovedesc.
Ma-ntorc catre mine si ma-ntreb daca schizofrenia e asa. O serie de informatii bruste care-ti rasar in minte, se zbantuie printre neuroni, topaie pe amigdala si pleaca. Tu insa ramai.
Tot peisajul de sub tavanul imbacsit de fum se dizolva si se reasambleaza sacadat, pe note joase de bas. Copacul de vis-a-vis inverzeste, infloreste, se-nclina si se face la loc. Si florile rasar cu fiecare nota de clapa de pian apasata de informatii. Ninge cu praf, copacul se inclina. Si nu pentru ca bate vantul, ci pentru ca ma saluta. A terminat deja cu pierdutul frunzelor si e la loc copacul spamat luminos de proiectorul de la intrarea din parcare.
A zis ce-a avut de zis, eu l-am auzit si-ntre timp revin la senzatia de furnicaturi din palma stanga. N-am manusi si e frig. Observ in toata ceata lasata in jur ca s-a fumat si tigara. Beau ceva dintr-o sticla de sticla, imi injunghie gingia si-mi amorteste limba. Ma lepad.
***
Copacul e cel mai reusit personaj, pare-se. Pictorul citadelei asteia mici, cu acoperisuri verzi si vii, pesemne stiuse ceva. Si peisajul zugravit din pensula unuia nu-i deloc o natura moarta, ii bate inima de jur imprejur, ii flutura pletele si-i canta pasarile.
Bine-ai venit in coloana sonora a mintii mele.
Ma las.
