image1 image2 image3

Le Chat Mauve|Este un pic despre tot. Totul vostru, al meu.|Eu, posesoare a unei biciclete, a multor perechi de pantofi|posesiune a doua pisici, iubita, colega, fiica cuiva.|Voi, toți ceilalți.

18 apr. 2019

colectia de ceasuri


Nu mai zburase demult in conditii temporale standard. Din cupola de levitatie instantanee, care cuprindea toate multiversurile existente, putea oricamd sa fie oriunde, sa stea oricat, concomitent.
Caci stia deja demult ca existenta e o inventie sociala necesara, care punea in argumente si explicatii clare tot ce societatea temporala nu ar fi putut explica altfel.

Trenul electromagnetic de legatura intre gara centrala multiversa si societatea temporala i se parea slab dimensionat, ii mirosea a ulei de lampa, de a carui existenta nu se mai stia demult, si a iasomie.
Amestecul lichid de verde crud, alb si bleu foarte deschis se scurgea in ritmul secundelor, amalgamat si fluid, de jur imprejurul peretilor tenului, incapsulat in campul electromagnetic transmis de sinele de mare altitudine.
Incerca sa-si ascunda chipul si insemnele albastre din obraji, sa nu lase sa se strecoara aura bleu de sub vesmintele existentiale si sa nu treaca dincolo de scutul temporal nicio picatura de suc atemporal, cu care i se alimenta corpul.
Dar cel mai greu i se parea sa acopere mirosul de iasomie. Desi nu mai era nimeni in vagonul de tren electromagnetic temporal, stia ca trebuie sa se intoarca nevazuta la gara centrala multiversa si sa-si reia forma obisnuita. 

Nu  putea fi omniprezenta decat din interiorul cupolei garii centrale.
Avea insa nevoie, din cand in cand sa se temporalizeze si sa se masoare in secunde scurse in societatea temporala, pe care le recupera cu greu, in atemporalizare.
Uneori timpul ii consuma atata de mult suc atemporal, ca putea sa stea si trei cicluri de evolutie in carantina.
Ciclurile de evolutie nu reprezentau secunde, minute, ore, nu se intamplau precum succesiunea zi-noapte sau saptamana-luna-an, asa cum era definitoriu pentru societatea temporala.
Evolutia atemporala nu avea nicio limitare spatiu-timp, se scurgea intrepatruns dintr-un multivers in altul, iar cand fluxurile se intrepatrundeau, schimband astfel societatea temporala, afectata intr-un mod radical, se mai trecea de un ciclu de evolutie.
Ciclurile de evolutie coexistau insa toate in acelasi « timp ». Iar ea, era prezenta direct in lichidul atemporal care se scurgea intrepatruns, in toate directiile, in toate multiversurile posibile.
La fiecare ciclu de evolutie atemporala, un fir de cerneala albastra ii brazda milimetric pielea.
Nu era prima regina a spatiului atemporal. Facea parte dintr-o casta de posesori de Voce, o afectiune genetica somatizata sonor.


Va urma.



-        dupa un vis de Aldous Huxley


25 feb. 2019

idei din minte


Contract de mandat

Incheiat astazi, intr-o joi.
La rascruce, acolo unde stanga sau dreapta fac diferenta.
I. PARTILE CONTRACTANTE
I.1. Dl. Cutare, domiciliat, Str. fara Nr., bloc, dar ar prefera casa, scara de valori, etaj dupa etaj, apartament de tip, sector sau judet, oricum e irelevant acum.
Nascut la data de care nu vorbeste niciodata, e mai bine asa,
In lipsa martorilor, sector/judet aproape, fiul lui si al ei , posesorul cartii de identitate pe care n-a terminat-o niciodata,
Seria aia noua, de a iesit acu', nr din doi in doi, eliberat de frici si frustrare , cod numeric personal, n-a mai mers demult cu trenul, in calitate de mandant, pe de o parte, si
I.2. Dra de la bar, domiciliata in apropiere, Str. cu Nr, bloc notes, scara magarului, Etaj superior, apartament de vanzare, sector/judet central, nascuta la data de dare in functionare in lipsa de altceva, sector/judet care mai de care, fiica lui, desi maica-sa nu e foarte sigura, posesoarea cartii de identitate autovehicul marca BMW, cumparata pe banii ei, seria stearsa, nr de Bulgaria, Eliberata de curand, cod numeric personal pe care nu-l tine minte niciodata, in calitate de mandatar, pe de alta parte,
Au convenit sa incheie prezentul contract de mandat, cu respectarea urmatoarelor clauze:
II. OBIECTUL CONTRACTULUI
II.1. Mandantul il imputerniceste pe mandatar, ca in numele sau si pentru el, sa vanda cui va crede de cuviinta, in conditiile pe care le va crede de cuviinta si la pretul ce-l va socoti potrivit, imobilul proprietatea mandantului in temeiul unei iubirii fara margini, de nu s-a mai vazut, ca era foarte intuneric, compus din suflet si anexe, situat in cavitatea toracica, Aleea Central-Stanga, nr 2,  bloc cardio-respirator, scara de la capatul holului, etaj prabusit, ap devastat de un incendiu, judetul/sectorul superior si avand urmatoarele vecinatati: plamani usor afectati de o tuse ce nu-l mai lasa, sira spinarii, care si-a pierdut in vreme din verticalitate si un stomac in care nu se mai pot simti fluturi.
Mandatarul va primi, pentru mandant si in numele sau, pretul convenit, indeplinind toate formalitatile necesare incheierii si autentificarii contractului de vanzare-cumparare si semnand valabil pentru mandant si in numele sau ori de cate ori va fi nevoie.
II.2. Mandatarul poate trata si incheia orice contract de inchiriere cu oricine, fixand termenul si pretul in conditiile ce le va crede de cuviinta, dar nu in defavoarea mandantului, in conformitate cu dispozitiile legale, va putea primi chiriile si plati impozitele si taxele de orice natura si/sau in natura, va putea face reparatii, cu siguranta ca va trebui cel putin sa zugraveasca la interior, dupa ce va fi sters tot praful si va fi dus gunoiul, va putea actiona in judecata pe chiriasi si va putea face orice act necesar pentru o buna administrare. El va putea reprezenta pe mandant si ii va putea sustine interesele fata de organele de administratie publica, de instantele judecatoresti si in fata oricaror persoane fizice si juridice.
II.3. Pentru prestatia realizata, mandantul se obliga sa plateasca mandatarului un procent din valoarea profitului realizat, procent ce va da cezarului ce-i al cezarului, mai ales in conditiile in care nu mai are nimic de pierdut.
III. DURATA CONTRACTULUI
III.1. Prezentul contract s-a incheiat pe o durata determinata de imprejurari, de incidente fortuite si/sau eventuale forte majore sau ale tenebrelor, incepand cu data de mai bine o lasam pe maine, pana la data de care iar nu vrea sa vorbeasca acum, pentru asta merge la terapie.
IV. OBLIGATIILE PARTILOR
IV.1. Obligatiile mandatarului sunt urmatoarele:
a) sa execute mandatul, fara insa a executa si mandantul,cu exceptia fortelor majore intervenite din adancuri
b) sa dea socoteala de gestiunea sa. In eventualitatea unei gestiuni deficitare, mandatarul ramane cu buza umflata si o ia de la capat cu un alt mandant, pe care de data asta nu-l va mai alege superficial,la bere.
IV.2. Obligatiile mandantului sunt urmatoarele:
a) de a-l dezdauna pe mandatar pentru pierderile suferite prin indeplinirea mandatului:
b) de a-i restitui cheltuielile utile si necesare efectuate cu ocazia executarii mandatului. Aici se includ si daunele/interese pricinuite de eventuala exclusivitate, mai ales in eventualitatea in care se strica bemveul.
V. INCETAREA CONTRACTULUI
V.1. Prezentul contract de mandat inceteaza in urmatoarele cazuri:
a) revocare totala sau partiala;
b) renuntare;
c) moartea mandantului sau a mandatarului, exceptand cazul in care oricare din parti este calcata de o vaca pe strada sau de masina unui iubit gelos;
d) interdictia mandantului sau mandatarului impusa de autoritati, cu o distanta maxima intre parti de minim metri;
e) falimentul sau insolvabilitatea mandantului sau mandatarului, pricinuite de amanta/amante si/sau serile pierdute la FIFA cu baietii ori banii dati aiurea pe droguri.
f) imposibilitatea executarii mandatului;
g) indeplinirea mandatului, acesta fiind cazul fericit.
gbis) puscaria.
V.2. Dupa incetarea contractului, toate actele juridice incheiate ca mandatar sunt nule. E drept si ca mai toate alea dinainte au fost nule, conditii in care nici obiectul mandatului nu mai e ce-a fost odata.
VI. CLAUZE FINALE
VI.1. Mandatarul raspunde:
a) in cazul in care a primit bunul, dar a pierit din culpa sa;
b) de valoarea bunurilor pe care trebuie sa le primeasca, dar a neglijat sa le ridice, exceptand situatia in care s-a vazut cu fetele la cafea si a uitat cum a trecut timpul, mai ales ca au dat si-o tura prin mall;
c) de fructele percepute sau de cele pe care ar fi trebuit sa le perceapa.
VI.2. Mandatarul se obliga sa plateasca dobanda la sumele incasate in numele mandantului si folosite in interesul sau. De vazut daca dobanda se calculeaza la ROBOR sau EURIBOR, iubi din Italia ii trimite euro si oricum la unghii nu primeste.
VI.3. Mandatarul poate sa-si substituie o alta persoana, care sa indeplineasca total sau partial obligatiile rezultate din mandat. Poate n-are timp, ca are programare la drenaj limfatic si mai e si noaptea aia pierduta de la care are cearcane, nu stie daca iese din casa.
VI.4. Prezentul contract s-a incheiat astazi, ca zilele trecute nu se stia sigur daca e timp zilele viitoare in exemplare originale.
MANDATAR                                                                             MANDANT


Redactata si editata/dactilografiata in graba la lumina lumanarii, dupa o seara difuza, astazi, data autentificarii.
S-au eliberat partilor in cate exemplare s-a putut.


28 ian. 2019

Despre treceri. Nesemaforizate.

Vine o vreme cand nu mai vine nicio vreme. 
Despre treceri. Nesemaforizate.

Best car: Mercedez V Class
Best book:  Tesut viu. 10x10
Best gadget:  fit band
Best song: Beirut
Best movie: series, Blacklist
Best gift: flowers
Best drink: cuba libre re-invented (rum, tonic water, brown sugar and lime)
Best pet: all three, I miss one terribly
Best spent money: on a gift
Best new shoes: ARKA shoes
Best neighborhood: Cotroceni
Best city: Berlin
Best accessory: fit band
Best sport: swimming
Best decision: patience
Best feeling: love
Best experience: become one
Best show: life
Best food: yogurt
Best wine: my dad's
Best color: green


 2017 old
change car again - it seems to be an issue there, does dryving someone else's car count?
clean and burn some karma - cleaned, hopefuly karma will change it's point of view, so far so good
learn something new and challenging - learned more than I had planned
visit old friends -missed one
get new habits - walking the dog
2018past
expect less and do more - still learning
be patient - driving via DN1 definitely helps
listen - had my share, but that's a lesson I learned the hard way
quit smoking - does 4 weeks count?
cook - appologizing to me for preffering to be spoiled

2019 resolution
no work schedule what so ever
go to California
keep an organized, tidy house (and car) 

wishfull thinking: marry, have kids, decorate garden

13 dec. 2018

#coextensivesounds

The space would probably fit no more than fifty people. The lights were a bit too much, but that's when he realized it would be a preety good idea to dim them a little.
No other place would look, feel and sound so familiar as this one did.

She was sitting there, all alone, alegedly waiting for some company. Besides the people working there, there was no one else to disturb the dripping musical silence.
The tea she ordered was somewhat reviving old memories of warmth and friends, abandoned somewhere along the way.

At 10PM sharp, a sturdy, green eyed gentleman, well dressed and utterly nervous joined her table, no questions asked, no answers given.
- Should we order?
- Let's! Fancy trying some pasta? or should we wait for him to join us as well?

Small talk, stupid glazing into eachother's eyes, same musical silence.
Although the place started to get a bit crowded, although the sound of her two friends' voices trimmed the air in front of her, there was something else regularly vibrating her eardrum.
Like a gost closely watching. The tingles on her cheecks, the volatile warm breath in her ear, the weird, yet exciting sensation that someone is watching.

A sudden craving for a smoke left her company on the other side of the table hanging into what seemed to be an intense, yet manly business discussion.
She slided through the door, only to stop 3 seconds later and regain control of her thoughts, over a long, yet quiet smoke.

Although the air outside was way thicker and more robust than the one inside, the soft feathearly touch on her face, the silent whisper hidden behind eyes wide open, the intriguingly familiar feeling of being watched were still there.

Even if the night had many more hours left inside, the one third green eyed part of the table had to leave. The only part that was expected home by a wife and a kid. If she only knew.

Regaining normality, re-entering the seamlessly musical silence, the scene was that of a two old friends chatting and laughing away the recently ended awkwardness of the encounter. She had this joyful, yet enjoyable loud laughter, that would, from time to time, interrupt the rainy musical flow.

Night came quickly that evening and as the hours passed, the place returned to it's initial familiar state, with only two people joking life away, hidden in plain sight, only four feet away from his intrigued, yet calm state.

She, then got up and started taking pictures of the bar, trying to decifer the bizzar, yet rare handwritting on it.

- Are you a jazz fan? he asked.
- (she was definetly not into small talk, never was, never will be) I enjoy it, yes.
Very few knew that she, as a child, would rest her head on the car window and listen to endless hours of jazz, while the car drove to who knows where for God knows how long.

One thing usually leads to another. And it did.

***

One late September evening, 5 swift minutes will have changed her life forever.
That and a hug.
The syncronicity of two asynchronous hearts, pounding from one chest cavity to the other, coextensively winding together.





26 nov. 2018

#NELINISTI - part 2, frici

Dupa-amiaza, tarziu.



Infipt bine in radacini, dincolo de geam, teiul din spatele blocului fremata narcotic a liniste.
Pe langa canapea, se scurgea alene o adiere dulce de gogosi calde, presarate atent cu zahar vanilat.

Nicaieri nu era mai dulce somnul, ca intre asternuturile de amiaza, vara, cu tors de pisica lenesa si framantat de labute. Printre vise, parea sa se fi strecurat o mangaiere de fire de iarba proaspata, ca atunci cand adormi pe o pajiste, sub un stejar. si adie un pic vantul. Numai ca, trezita de insistenta gadilata de obraz, cu un gest, am aruncat undeva nedefinit pe cearsaful albastru, un paianjen mare si verde.

Nu-mi fusese niciodata frica de gandaci, reptile sau alte asemenea vietati de speriat. Insa gadilatul de picioruse subtiri si verzi de pe piele avea sa ramana adanc plantat intr-un colt de minte. Mi-a fost pentru prima data frica de un paianjen.
N-am mai dormit niciodata dupa-amiaza in canapeaua din sufragerie. Cumva, mi se parea ca la mine in camera n-au cum sa ajunga paianjenii aia cruzi de tei.

Am mai zis si-n trecut. Ma repet, deci. Nu-mi plac deloc, deloc schimbarile. Le imbratisez, in masura in care sunt alegeri coerente, constiente si atent calculate. Nu-mi plac insa schimbarile majore, mi-a fost intotdeauna greu sa aleg sa schimb ceva cu impact major. Am fost insa pe muchia multor schimbari abrupte, dure si bruste. Si nicaieri nu-i mare mare frica decat in necunoscutul de dincolo de ele.

Aveam insa sa trec printr-o prima schimbare majora, de la scoala la liceu. Si, desi stiam ca aia cativa, putini de altfel, prieteni de o intreaga copilarie, aveau sa-mi fie aproape, ma ingrozea cu durere de stomac si de gol ideea de liceu.
Alti profesori, alti colegi, alt drum pana la scoala. Alte scaune, alt etaj, alta cladire. Dar, pentru ca firescul continuitatii demersului de adoptie a maturitatii era liceul, am pasit in prima zi de scoala, in curtea liceului, pe langa care proaspat inaugurata catedrala a neamului parea magazin mixt de cartier.

Si stii din anii de gimnaziu ca prima zi de scoala e cu careu, cu flori, cu ochi verzi si cu colegi vii, bronzati de trei luni de vara. Ei bine, nu si prima mea zi de liceu. In afara de cativa elevi din, probabil, clasele mai mari, care trageau furisati pe dupa tufe din cate o tigara postita, de un caine ratacit, de frunzele ingalbenite de vreme cazute aleator sub propria stingere, in curtea liceului nu mai era nimeni.

Stiam ca urma  sa ne gasim cu totii, oricine ar fi fost acesti "toti", intr-o clasa de la etajul unu, de langa cancelarie.
Am urcat timid cele 17 trepte care desparteau parterul de etaj, am mers toata lungimea holului dintre mine si prima ora si m-am simtit ca in visele alea bizare, in care, desi e musai, nu poti sa fugi.
Aveam in piept, in loc de inima un tobosar care primise un set nou de tobe si care parea sa nu mai fi cantat de-o viata. Ajunsa in fata clasei mele, am batut in semn de retragere in usa.

De dincolo nu s-a auzit pentru o buna vreme nimic. Frica imi tiuia si mai tare in urechi si instinctual, as fi vrut sa o iau la sanatoasa si sa nu ma mai intorc niciodata. Dupa un rastimp in care mi-am tinut respiratia, doar-doar s-o sinchisi cineva sa raspunda, de dincolo, din spatele usii de pal albastru s-a strecurat pana in rinichi o voce: "Deah!". Am deschis cu inclestari de maxilar si transpiratie rece in palme, am pasit cu jumatate de gura dincolo de prag si-am schelalait un "Buna dimineata". Ceasul arata calculat 7:05.

Da-ul sictirit de mai devreme avea acum o figura, par lung, inceput de chelie, barba si mustata si o haina din "puf de piersica" neagra, plina de praf de creta pe maneci. Si cele mai frumoase buze din istorie. Era profu' de mate. "Cum te numesti? Silabisit, mi-am declinat identitatea in fata a 26 de copii cu ranjete perfide. "Te-ai uitat la ceas?" Ma uitasem, cert e ca, in ciuda luciditatii unui raspuns simplu, mi-am cerut, printre lacrimile ce conteneau sa cada, agatate de gene, scuze pentru intarziere.
"Scuzele sa le tii pentru matale, ora a inceput la fix. Te poftesc afara."

Si acum, daca intarzii 5 minute la birou, si intarzii des, ca si terapie a traumei, revin acelasi tobosar in piept si aceeasi durere de stomac. De frica.

Sunt un om dezordonat si egoist, mi-e frica de esec, pentru ca n-am fost niciodata obisnuita cu el. Am fost un copil care avea note bune, desena frumos, scria si mai frumos si caruia ii placea foarte tare sa tina minte tot ce incapea la el in minte.
Scrisul mi-a fost intotdeauna la fel de drag si de ajutor ca si matematica. Printr-a zecea, profu' de romana, cu care eram foarte buna prietena si de care am fost, fara indoiala, indragostita, mi-a propus sa scriu in revista liceului. N-am vrut. Mi-era frica de ce-o sa spuna lumea. "R, lasa vrajeala, adu tu caietul ala de-l tii secret si-ti fac eu niste corecturi." Si l-am adus. Un caiet studentesc cu coperti cartonate si foi veline, in care aveam stranse texte si versuri cat sa publici o carte. Si l-am primit inapoi dupa aproape doua saptamani, timp in care mi-a fost frica sa-l cer de teama ca profu' uitase complet de el.

Si profu' avea obiceiul sa fluiere dupa mine pe holurile liceului, cam ca pe santier asa.
"R, treci incoa'!" Dupa trei ore la barul din colt, imbuibata cu fum de tigara, caci M fuma foarte mult, m-am intors cu caietul sangerand de toate corecturile pe text. Nu m-am intors singura, ci cu el alaturi, cu frica lasata pe o masa de bar, pe fundul unei cesti golite de cafea. "Noade"

Din ziua aia, cu acelasi tobosar in piept, am stiut ca pot orice. Si ca frica e in fapt una din otravurile cele mai tari. Ca depinde doar ce alegi sa faci in fata fricii. Sa fugi sau sa lupti.

Si tobosarul asta apare ori de cate ori mai gust o picatura din licoarea asta dementa numita frica.
Mi-e frica de multe. Mi-e frica sa depasesc alte masini in trafic, caci mi se deruleaza in minte filmul unui accident, mi-e frica de inaltime, caci odata, demult, s-a oprit curentul cand eu eram intr-o roata ferris, sus de tot, agatata in golul din cabina, mi-e frica de intinderi mari de apa, caci odata m-am trezit inconjurata de toata marea, nestiind sa inot, mi-e frica de "trebuie sa vorbim", mi-e frica de intuneric, de fulgere si de macarale, de caini si de ace. Mi-e frica de spatii inguste si de lanuri de porumb.
Mi-e frica de durere, de paduri si de noapte. Mi-e frica de absenta lui, de lipsa de curaj, de lasitate si de prosti. Mi-e frica de nelinistea dinaintea furtunii.

Pe toate fricile astea le-am capatat traind. Si pe toate le infrunt traindu-le. Cu tot cu tobosarul care salasluieste la mine-n piept si care-si repeta stoic partitura in rezonanta cavitatii mele toracice, de fiecare data cand imi e frica.

Si cel mai frica mi-e ca intr-o zi se va face liniste in sala lui de repetitii, ca-ntr-o zi nu-mi va mai fi frica.






14 nov. 2018

#NELINISTI - part 1, necunoscut

Debut. 4 august, dupa-amiaza, tarziu.
Prima amintire, 6 luni mai tarziu.

O duminica, putin trecut de miezul noptii. N-avem decat un televizor Olt, model optzeci si. In scurtele pauze nocturne de mult iubitul conducator, in miez de noapte, cand, daca aveai noroc sa ai curent, vedeai in reluare o piesa de teatru, un Benny Hill sau vreun serial englezesc, cu tot cu umorul de rigoare.

Nu dormea nimeni, ca un facut, aveam un motan pe care-l chema Dunguta, cu care ma jucam v-ati ascunselea prin casa.
Si Dunguta era cocotat pe o vitrina plina cu bibelouri, gudurandu-se pe langa o statuie replica a celebrei Venus din Milo. Aia fara maini.

Primul semn de neliniste s-a strecurat pe langa mine, grabit, in sufletul mamei, cand minunatia de statuie s-a pravalit greoi pe parchet, ramanand si fara cap. O dojeneala aruncata in directia lui Dunguta parea sa fi dres macaroana. Numai ca macaroana a continuat sa se zgaltaie. Si pe langa pana de curand maiestuoasa Venus, au inceput sa se pravaleasca zgomotos si alte bibelouri, sticle, pahare.

Era cutremur, primul meu cutremur. Prima neliniste neinteleasa. Dupa, aveam tarziu sa aflu de cutremurul din '77, toata lumea se lua in brate intre bancile de la scara blocului, unde 'nea Gheorghe, vecinul de la 3, coborase cu lacrimi pe obraji si cu izmenele in vine. August 31.

Dupa seara asta de toata groaza de film de Hitchcock, reintorsi timid intre recent zguduitii pereti ai apartamentului de la 1, ai mei, cu sufletul tras, au scos un teanc mare, mare de fotografii.

Aveam putin peste 3 ani.

Si pentru fiecare poza care ajungea intre degetele mele de copil, mama sau tata aveau sa-mi explice cine, ce, cand si de ce. Mirarea lor de oameni mari si proaspat ciufuliti de viata e inca si cea mai mare mirare a mea. Dintre sutele de poze imprastiate in mijlocul patului, am ridicat una, imprimata pe o hartie groasa si usor rugoasa, cu marginile dantelate si cu urme de timp asternute peste-i, am intrins-o catre nu stiu cine in aer, si-am soptit cu glas de copil care n-a stalcit un cuvant in viata lui: "bunicu'".
Bunicu' pe care nu-l vazusem decat o singura data in viata mea, la 6 luni, dupa botez, cand a fost prima si ultima oara cand m-a tinut in brate. Dupa care s-a stins. Ion Creanga, prima mea amintire.

7 luni mai tarziu. Bucuresti, 1987. Nelinistea mersului cu metroul pana la Unirii, unde m-am plimbat, tinuta de mana lui tata, pe marginea fantanilor de pe Bulevardul Unirii. Tot atunci le-am spus alor mei ca eu cand ma fac mare vreau sa fiu vocea de la metrou.

O alta dupa-amiaza cu soare de vara priponit de umbrele de copaci pe asfalt. Proabil vreo 5 ani de viata trecuti peste mine. Aveam o trotineta rosie, cu o roata mare cu buline in fata, din tabla. Fara frane. In spatele blocului alor mei, o panta generoasa brazda, neasfaltata la vremea aia, sarmele de rufe intinse pe lungimea gardului spitalului municipal.
Mama vorbea de-ale femeilor pre-decembriste cu o vecina. Moment oportun sa dau frau liber lipsei de frane pe panta de mai sus. Dupa vreo 20 de metri de "prins viteza", mi-am proptit soimieristic roata intr-un bolovan. M-am trezit cu fata infipta in pietrisul marunt de sub mine, cu o bucata de piata atent implantata in frunte.

Nelinisti. Sange de copil mic siroind pe frunte, alegari de maraton pana acasa, curatat sange, mers la spital, curatat rana. Am avut pana tarziu un chist parastudiat radiografic in frunte. Acum e doar o amintire si-un semn. Insa inca visez uneori ca ma prabusesc de sus pe o alee plina cu pietris.



Obisnuiam sa-mi petrec verile la nasii mei, la mare. Uneori ramaneam cu nemiluita la ei. Alteori plecam dimineata si ne intorceam seara. N-am putut pana foarte tarziu sa dorm in alt pat decat al meu de acasa. Acasa la ai mei am avut mereu camera mea. Si din linistea dormitorului cu vedere la "padurea" de castani din spatele blocului, auzeam dimineata devreme tare suieratul trenurilor din gara. Pana la gara mergi lejer 20 de minute cu masina. Insa, de acolo de sus, unde-i cocotat blocul alor mei, in linistea tiuitoare de 4 dimineata, auzeam trenurile scrasnind din dinti, pe sine.
Nelinistea zgomotului trenului care pleaca din gara, dimineata devreme, pana in rasarit.
Si-n diminetile alea de mers la mare, cu trenul, nelinistea asta somnoroasa, cu chiul si vaiul trezitului moale si cald, era buna. Mirosea a mare. Inca miroase.

La gradinita nu mi-a placut niciodata. Ma durea stomacul in fiecare dimineata, imi venea sa plang si sa ma intorc inapoi la caldura. Caldura unui cuib. Fugeam de la gradinita ori de cate ori aveam ocazia, oamenii aia imi pareau schimonositi, rai si urati. Mi-era tare drag sa stau inchisa la mine in camera si sa citesc din sutele de carti ale bibliotecii din oras. N-aveam nevoie decat de mine, de carti si de muzica de viniluri vechi si prafuite. Aveam prieteni putini, caci copiii mi se pareau prosti si plictisitori.

Am avut insa cei mai faini profesori. Iar invatatoarea din 1-4 era cea mai frumoasa invatatoare din lume. O doamna inalta, zvelta ca o gazela si cu cei mai verzi ochi dintre ochii verzi pe care ii stiam eu.
Clasa intai. Curtea scolii bazaia a chicoteli, a staniol de flori si a emotie de puiuti crescuti prea repede. Mama avea obiceiul sa ma imbrace in cele mai neinspirate, demne de capatat haine.
Aratam fie a baietoi cu haine ramase de la frate-su mai mare, fie a babuta imbrobodita pentru drumul pana la fantana, iarna, in mijlocul satului. In prima zi de scoala insa, aveam uniforma. Si, pe sub uniforma, din piept, imi batea inima a neliniste, nelinistea aia de cu un an inainte, din decembrie, cand n-am avut voie la serbare, fiindca erau tancuri pe strazi.

8 ani. Prima tabara. Am plans in hohote, tinand-o pe Denisia in brate, in patul de cazarma nefericita, din fier, de la geamul taberei din Busteni. Si tot cu pete de lacrimi am intins si cerneala de pe vederea pe care urma sa o trimitem prin posta acasa, cu speranta ca va ajunge inaintea noastra la destinatie.
Separarea de parinti, distanta de nemasurat pana acasa, facusem 6 ore cu trenul personal, noaptea, necunoscutul, toate strecurau in suflet, cu grija unui ceasornicar, neliniste.

11 ani. O toamna rece si zgribulita a dus-o pe bunica departe. De tot. Suferinta de pe chipul mamei, care parea sa se stinga si ea incet, lacrimile care nu-i mai conteneau si neomul de dupa privirea ratacita, toate straine de mine, mi-au prilejuit doua saptamani de schimbare abrupta.

Pisica de atunci era singurul motiv pentru care mama mai trecea pe acasa. Eu? locuiam la vecina de la parter.
Imi faceam temele cuminte, neintelegand de ce nu pot sa urc si sa fac asta acasa, al mine in camera, care era chiar deasupra. Si sa mangai pisica. Nelinisti. De atunci, mi-e foarte greu sa mai simt miros de tamaie si sa mai vad oameni in doliu.

***
Cea mai mare neliniste e singuratatea. Va urma.


Instagram